● Netemo sametemo / Asako I & II (Japonia-Franța, 2018), de Ryûsuke Hamaguchi. 

Ryûsuke Hamaguchi (n. 1978) este probabil cel mai important regizor asiatic contemporan despre care nu s-a auzit nimic la noi în țară. În fond, nici nu e de mirare, dacă pînă și în Franța, țara care de obicei setează trend-urile, procesul de înscriere în canon a acestui autor a debutat abia anul trecut: mai întîi, cinefilii francezi au putut descoperi Senses, o miniserie de cinci episoade care a servit drept rampă de lansare pentru Hamaguchi în Occident (a avut premiera la Locarno, în 2015) și care s-a bucurat de un succes comercial nesperat. A urmat selecția în competiția oficială de la Cannes cu Asako I & II, passage obligé, se înțelege, pentru orice regizor de luat în seamă, iar primăvara aceasta filmul său de școală, Passion (2008), a fost în fine distribuit în săli, ca ultimă dovadă a unei recunoașteri binemeritate.

Consacrare, deci – fiindcă Hamaguchi va fi de acum încolo, după toate probabilitățile, un abonat al marilor festivaluri –, dar și recuperare – fiindcă japonezul, trebuie spus, nu e chiar un novice: face film de peste zece ani. O lipsă de reacție greu de explicat, dacă ne gîndim că, spre deosebire de alți cineaști japonezi de azi, Hamaguchi s-a arătat încă de la început foarte interesat de o metodă à la John Cassavetes (deci familiară unui public occidental), care să implice un joc actoricesc bazat pe scormoneli în străfundul personalității, pe negocieri ale teritoriului amoros și pe o aparentă libertate de a improviza. Passion, un soi de Faces japonez, în care anunțul unei căsătorii viitoare stîrnește reacții violente în cercul de prieteni ai cuplului, are un titlu bine găsit, care de altfel se poate aplica întregii cariere a lui Hamaguchi și dorinței sale neabătute de a explora mecanica fină a sentimentelor. E ceva ce s-a păstrat neschimbat și în Asako; în schimb, accentele sînt altele: acolo unde în Passion schimburile verbale angajau o intensitate venită parcă din măruntaiele ființei, Asako răspunde cu calm și delicatețe – indiciu al unei „rotunjimi“ care îi lipsea acelui debut arzător.

Pe scurt, Asako propune un twist vertigovian: o tînără caută să regăsească în actualul partener o veche pasiune trăită în urmă cu cîțiva ani. Mai aproape de Eric Rohmer decît de Cassavetes, filmul are aparența unui proiect cadrat, în care lucrurile au compoziția lor prestabilită și imuabilă – iubitul actual e grijuliu, dar captiv într-o viață de corporație; în schimb, cel din trecut era un heartbreaker nepăsător. Treptat, devine însă limpede că Hamaguchi se amuză să deturneze această regulă a jocului: în interiorul structurii rigide bazate pe tipologii, japonezul găsește o mulțime de spații de libertate, ce irump fie din scenariu (un cutremur în timpul unei reprezentații teatrale, care trimite toată populația din Tokyo pe străzi), fie din mizanscenă (deși mai toate cadrele sînt statice și se succed într-un montaj clasic, la un moment dat Hamaguchi inserează un plan subiectiv – pentru o vreme „vedem“ prin ochii unui personaj, camera se bîțîie, trece neanunțat de la un interlocutor la altul fără cut…). Așijderea și în cazul secvențelor din care se compune filmul: în mijlocul scenelor citadine – preț de cîteva cadre –, povestea execută o buclă frumoasă, aproape documentară, la o piață de pește din zona rurală, unde protagoniștii fac voluntariat: imaginile cu marfa proaspătă, apoi discuțiile dezinhibate cu sătenii, care țin pînă tîrziu, par desprinse din altă lume.

Astea fiind spuse, Asako merită privit și din alte considerente: fără să afișeze explicit astfel de pretenții, filmul e suficient de precis și de nuanțat atunci cînd vine vorba de personajele sale – tineri pătrunși în viața de adult – pentru a căpăta interes etnografic. Hamaguchi e la fel de stăpîn pe situație atunci cînd urmărește psihologia aflată la lucru într-o corporație sau atunci cînd își angajează personajele într-o discuție despre arta actorului. În fond, descrierea riguroasă a mediilor sociale – personajele lui Hamaguchi se învîrt într-un middle class confortabil – îl face pe japonez, aidoma lui Rohmer, un artist prețios al timpului său. Nu întîmplător, Asako (Erika Karata), această eroină care trece de la un partener la altul, apoi se răzgîndește iar, neștiind prea bine ce caută și încurcîndu-i pe toți cei aflați în calea sa, dar fără a fi neapărat rău intenționată, mi-a amintit de Les Nuits de la pleine Lune, filmul din 1984 al lui Rohmer, în care protagonista, jucată de Pascale Ogier, făcea cam același lucru. La fel ca textele lui Marivaux, astfel de filme – prin apetența lor pentru reveniri și combinații – se desfășoară în fața noastră ca experimente, ca laboratoare în care dragostea reprezintă obiectul de studiu. Tocmai datorită acestui ludism al filmului-ca-experiență, coincidențele din Asako pot fi integrate atît de organic în structura sa realistă: cînd putem vorbi despre dragoste?, întreabă Hamaguchi. Cînd există dragoste la prima vedere? Sau poate cînd relația se construiește prin autosugestionare? În laboratorul filmului – și în ciuda finalului cam afectat –, concluzia evidentă e imposibilitatea unui răspuns tranșant. Dar meritul lui Asako ține de felul în care atinge aceste chestiuni „demodate“: fără să cadă în didacticism, dar suficient de apăsat pentru a ni le fixa în gînd. 

Asako I & II va rula pe 27 și 28 iunie, în cadrul Bucharest International Film Festival.