Eva (România, 2010), de Adrian Popovici

Aproape toată lumea spune că îi place să se uite la filme, numai că unora le place cinema-ul, pe cînd ochii şi urechile altora se mulţumesc cu orice umplutură audiovizuală. Diferenţa dintre amatorul de cinema şi consumatorul de umplutură audiovizuală este că celui de-al doilea îi e de-ajuns să recunoască pe ecran materialele sau accesoriile de bază ale unui gen care-i place, ca să-i placă orice film aparţinînd genului respectiv. Dacă îi plac filmele de acţiune, îi va fi de ajuns să vadă pe ecran împuşcături şi explozii; din momentul în care va recunoaşte aceste materiale, filmul îi va plăcea. Dacă îi plac dramele romantice „de epocă“, nu-i trebuie decît să vadă peisaje, costume şi actori care-şi spun unii altora „baroneasă“ sau „domnule maior“; odată ce le vede, totul e OK. Cu totul altfel stau lucrurile cu amatorul de cinema. Pentru acesta, materialele sînt doar materiale – nici bune, nici rele în ele însele. Contează cum sînt prelucrate cinematografic, ce capătă ele în plus de pe urma felului în care sînt puse în scenă şi a felului în care e pusă camera pe ele. Pentru amatorul de cinema, n-are cum să existe loc de îndoială în privinţa faptului că Eva, o dramă romantică de „epocă“, bazată pe romanul din 1947 al lui Radu Tudoran, Fiul risipitor, şi regizată de Adrian Popovici, e un film complet lipsit de merite cinematografice; nu e cinema, ci umplutură destinată unor ochi lipsiţi de discernămînt. Popovici adună în faţa camerei materialele de bază ale genului (există şi peisaje, şi maşini de epocă, şi cai, şi actori care-şi spun „baroneasă“ sau „domnule maior“), dar asta-i tot ce face cu ele. E un film în care se întîmplă multe lucruri (o fată e chinuită de unchiul ei cel rău şi incestuos; apoi e fermecată şi din nou chinuită de un bărbat misterios, care nu-i spune niciodată ce face atunci cînd nu e lîngă ea; apoi e luată de soţie de un baron cumsecade; apoi revine bărbatul misterios; apoi vine Al Doilea Război Mondial; şi tot aşa), dar în care, la nivelul gîndirii cinematografice (şi dramaturgice, şi narative), nu se întîmplă niciodată nimic, nu mişcă nimic. Scenariştii (Radu Petrescu-Aneste, Steve Attridge şi Popovici însuşi) sînt incapabili să organizeze materialul epic: e ca unul dintre foiletoanele alea ieftine şi de demult, în care fiecare nou episod miza pe faptul că cititorul deja a uitat ce se întîmplase în episodul de săptămîna trecută şi n-o să-şi pună întrebări (dar mama eroinei de ce nu mai apare?, dar de unchiul cel rău de ce nu mai zice nimeni nimic?), pentru că tot ce-l interesează e secreţia continuă de evenimente, şi de scene cu maşini de lux, şi de scene cu cai, şi de scene de amor în lumina flăcărilor din şemineu etc. Proiectate într-o sală de Multiplex, imaginile sînt prea mari pentru cît sînt de neconstruite: nici una nu e gîndită în termeni de relaţii spaţiale, de conflicte între planul apropiat şi planul îndepărtat, de tactici urmărind să ghideze, să distragă sau să surprindă privirea spectatorului: astea nu sînt imagini cinematografice, ci doar poze în mişcare cu nişte actori şi nişte decoruri care încearcă să întreţină o ficţiune. Toate înoată în aceeaşi lumină siropos-diafană (pusă de directorul de imagine Mihail Sârbuşcă); contururile tuturor feţelor sînt îmblînzite şi ochii tuturor sînt plini de stele – în zilele noastre e greu să găseşti un director de imagine care să-şi mai linguşească actorii cu un asemenea prost-gust (poate doar în producţiile porno soft de pe Playboy TV). 

Actorii joacă în limba engleză (roluri de români ce trăiesc în România). Cei principali tind să fie britanici, cei secundari tind să fie americani, cei care duc tava tind să fie români (imaginaţi-vă amestecul de accente). Cei mai competenţi sînt britanicii. Cei mai dezastruoşi sînt românii, şi asta nu numai din cauză că nu stăpînesc destul de bine limba (deşi şi din cauza asta: atunci cînd doctorul jucat de Vlad Rădescu îi recomandă eroinei gravide să walk only in the shade, adică să meargă doar pe la umbră, el este periculos de aproape de a-i recomanda să walk only in the shit), ci şi pentru că unii dintre ei (în special Maia Morgenstern în rolul ei ceva mai amplu de mamă a eroinei, dar şi Claudiu Bleonţ în rolul neînsemnat al unui alt doctor) simt nevoia să-şi îmbogăţească, prin mici detalii puse „de la ei“, rolişoarele insuficient lucrate de scenarişti şi de regizor. Conform unei declaraţii de-a producătoarei Cornelia Paloş, filmul a costat „peste două milioane de euro“. Conform unei anchete întreprinse de Evenimentul zilei (pornind de la nişte suspiciuni ce planează asupra celei mai recente victorii a cuplului Paloş-Popovici, la concursul de finanţări organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei: trei proiecte acumulînd o finanţare totală de 1.676.592 RON), CNC i-a mai alocat filmului Eva încă (aproximativ) 50.000 de euro, destinaţi promovării pe lîngă Academia Americană de Film, dinăuntrul căreia cică ar fi venit semne serioase cum că Eva ar avea şanse la un Oscar pentru coloană sonoră. Norocoşi oameni – Paloş şi cu Popovici! Ai zice că they walk only in the shade.

Trailerul filmului: pe site-ul Cinemagia.