● Orfeu/Orphée (Franța, 1950), de Jean Cocteau.
În viziunea lui Jean Cocteau, Orfeu este un celebru poet parizian care pătrunde în lumea de apoi căutînd Moartea, de care devine fascinat. Filmul abundă în referințe mitologice și reflecții ludice despre condiția artistului modern, dar și despre efemeritatea condiției umane. O capodoperă, însă ce ne-ar mai putea spune, în anul de grație 2021, Orfeul vechi de peste o jumătate de secol? De ce am dori să îl descoperim/redescoperim? Iată cîteva pretexte.
Este echivalentul în film al unui alt fel de limbaj pe care René Magritte l-a dat picturii secolului 20. Magritte credea că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie obligatoriu să evoce misterul. La Cocteau, filmul e poezie în mișcare și idee în imagini. De altfel, pentru el poezia era „baza oricărei arte, o religie fără speranță“.
Magritte a creat acele tablouri-alfabete, în care insera cuvinte scrise caligrafic și cultiva absurdul și paradoxul (Ceci n’est pas une pipe). Așa cum în tablourile belgianului relațiile dintre obiecte și stări glisează (norii ocupă locul unui iris uman, merele plutesc, statuile grecești au pete de sânge pe chip), Jean Cocteau creează aici un film-alfabet în care mari teme filosofice (viață, moarte, timp, destin, iubire, creație) devin interșanjabile, cuvintele fiind doar o convenție (altă nostalgie dragă suprarealiștilor via dadaism). Fiindcă Cocteau a eliberat mitul de canoanele sale antice și l-a inserat în mijloc de secol 20, astfel că jazz-ul, cafenelele, motocicletele, anarhia și designul fac parte fără stridențe din textura filmului. Fără ca mitul să își piardă cîtuși de puțin alura sacră.
Pentru măiestria de regizor a lui Jean Cocteau, de la rigoarea cu care echilibrează în cadru unghiuri imposibile și linii de fugă eratice la simțul ritmului interior al scenelor, felul cum parcă pictează pe pînza ecranului chipurile actorilor sau fluiditatea armonioasă cu care unește lumi altminteri ireconciliabile după logica uman, Orfeu este unul dintre exemplele cele mai clare că filmul poate fi el însuși un vehicul poetic privilegiat. Pentru lejeritatea cu care mari actori de scenă, ca Jean Marais sau Maria Casares, glisează prin cadru nerenunțînd nici o clipă la greutatea teatrală a posturii sau la artificialul jocului (și în mod paradoxal tocmai asta îi face mai umani). Desigur, a contat și bagheta magică a lui Cocteau, grație căreia protagoniștii par să sfideze legea gravitației.
Pentru că niciodată Moartea (Prințesa morții) nu a fost așa tainică, visătoare, tandră și vulnerabilă, pe marele ecran, ca sub chipul Mariei Casares. Dacă la Bergman, în A șaptea pecete, Moartea nu cîștigă jocul cu cavalerul Antonius în condiții de egalitate, aici Orfeu și Prințesa Morții (sau unul dintre chipurile ei, cum ni se spune în film) intră într-un straniu joc al seducției. Ca orice inițiere, ea este bazată pe sacrificiu, aici lupta cu timpul (căci adevărata moarte a unui poet nu poate fi decît uitarea). Ai putea avea chiar revelația perfecțiunii versului „nu credeam să învăț a muri vreodată“. Este firul de legătură între insolentul manifest suprarealist Le sang d’un Poète și mai echilibratul, dar sepulcralul Testamentul lui Orfeu. O triadă orfică ce ne face intimă propria mitologie a lui Cocteau.
Pentru plăcerea de a te lăsa captivat de trucurile vizuale ale lui Cocteau, un clin d’œil mai filosofic și mai sofisticat spre primul magician din istoria cinema-ului, Georges Méliès. În materie de efecte speciale, Orfeu reprezintă un film etalon prin folosirea ingenioasă a mișcării inverse și a retroproiecțiilor. A fost o sursă de inspirație pentru David Lynch și iconicul Twin Peaks. Dar a inspirat și Labirintul lui Pan al lui Guillermo de Toro. A fost adorat și de cineaștii Noului Val, Godard, Rivette și Truffaut i-au recunoscut moștenirea, în special inventivitatea cinematică.
Fiindcă ai putea gîndi, precum Alice în Țara Oglinzilor, „nu e imposibil. E neposibil”. Ai nevoie doar de o pereche de mănuși ca să pătrunzi în oglindă. Poate merită să reflectezi un pic: cine ești dacă oglinda care te reflectă ar face asta o secundă în plus față de durata exactă a reflectării?
Pentru uimirea de a afla că dincolo cuvintele nu au sens. Pentru că ar fi putut fi unul dintre visele lui Luis Buñuel sau un preambul la Alphaville. Pentru că îți readuce în minte straniul mesaj profetic al lui Cocteau din 1962, adresat celor din anii 2000: „Sper că nu veți deveni roboți”. Pentru plăcerea de „a visa același vis”, precum personajele de pe ecran. Și, în sfîrșit, pentru că „visătorul trebuie să își accepte visele”.
Orfeu/Orphée este disponibil pe MUBI.
Andreea Vlad este critic de film.
