Rizi / Zile (Taiwan, 2020), de Tsai Ming-liang.

2020 fiind ce a fost, țeava care ne iriga cinefilia cu filme noi s-a cam înfundat, și poate tocmai de aceea merită să cernem grîul de neghină și să vedem cu ce rămînem după acest an atipic, chiar dacă vorbim despre producții încă greu de văzut. Impresia mea, altfel spus, e că mai bine ne asumăm că vorbim despre lucruri nu întotdeauna accesibile imediat, dar demne de reținut atunci cînd tragem linie, decît despre propuneri care se bulucesc chiar acum pe micile noastre ecrane, doar-doar se vor strecura mai repede prin mintea noastră, fără să lase vreo urmă. Dintre filmele lansate anul trecut pe care am reușit să le văd, Rizi al maestrului taiwanez Tsai Ming-liang simt că mă va acompania o vreme. S-ar putea ca ceea ce face Tsai – unul dintre primii oameni care, acum vreo trei decenii, ne-au arătat că nu-i nevoie să burdușim cadrele unui film cu tot felul de acțiuni și triggers ale atenției pentru a duce o poveste pînă la finish – să fi devenit deja un loc comun al pieței de festivaluri; dar delicatețea rafinată pe care a ajuns s-o pună în slujba artei sale pare în continuare inimitabilă.

Cu Rizi, lucrurile stau în aparență cît se poate de simplu: doi bărbați aparținînd unor medii sociale diferite – unul, mai în vîrstă, locuiește undeva la țară, într-o casă frumoasă și liniștită; celălalt, mai tînăr, e un imigrant ilegal din Laos, care doarme pe o saltea așezată direct pe gresie, într-o cămăruță întunecoasă – au parte de o întîlnire succintă în mijlocul unui Bangkok prins în agitația de zi cu zi, care se preocupă prea puțin de aceste două drame individuale. Întîlnirea nu promite mare transfer sufletesc de la unul la celălalt: primul suferă de dureri în zona umerilor – amintind de personajul năuc din Rîul (1997) – și decide într-o seară să cheme în camera sa de hotel un soi de gigolo – tipul mai tînăr, amintind de Nu vreau să dorm singur (2006) –, pentru o sesiune de masaj. E momentul în care Tsai, cu sobrietatea și discreția care îi sînt caracteristice, picură în fine o țîră de căldură între acești doi oameni pe care orice altceva îi separă: sesiunea de masaj, tratată în cadre lungi, respectuoase cu durata reală a acțiunii, învăluie totul într-un flux invizibil de tandrețe, grijă, blîndețe. Iar cînd tînărul primește cadou de la clientul său o cutiuță muzicală – e partitura din Limelight, filmul de bătrînețe al lui Chaplin, în care execută o reverență și iese din scenă –, la manetuța căreia învîrte iar și iar și iar, în liniște deplină, știm că probabil ne aflăm în compania celei mai emoționante secvențe a anului. Ca și cum personajele lui Tsai n-ar fi doar niște plăsmuiri ale minții, ci două corpuri cerești care se atrag o clipă, apoi își reiau traiectoriile separate, în noapte.

Tot filmul rulează cu acest pas de o lentoare extremă. În primul său cadru, bogatul (Lee Kang-sheng, alter ego-ul cineastului) privește pe geam minute în șir, fără să arboreze vreo expresie specială, în timp ce afară mătură o vijelie, iar frunzele înnebunite ale copacilor se suprapun peste chipul său placid. Într-o altă secvență – alcătuită din trei cadre foarte lungi –, tînărul (jucat de debutantul Anong Houngheuangsy) pregătește o supă într-un ceaun pe cărbuni: îl vedem cum ațîță focul, cum spală frunzele de salată creață și peștele, cum mărunțește cîteva legume, intrînd și ieșind din cadrul fix fără grabă. Cu Tsai, tot mai puțin dispus să facă concesii progresiei narative fără opreliști (a și amenințat că se lasă de film acum ceva ani), știm că trebuie să dispunem de tot timpul, altfel nu merită. E și un risc de manierism în toată această poveste, pe care o cunosc prea bine toți cineaștii care descoperă o formulă de succes, apoi sfîrșesc prin a se complace în ea. Dar aici cred că e ceva mai mult de atît: ca un sentiment de abandon total în fața unei metropole prea mari pentru ca existențele luate la bucată să mai conteze – priviți cadrele fabuloase, filmate din mînă, în care Lee Kang-sheng se avîntă în oraș, croindu-și cu greu loc printre oameni, zgomotele supărătoare ale furnicarului luînd cu asalt imaginea într-un mod aproape tangibil –, contracarat însă, tot mai apăsat, de simpla posibilitate a unui contact uman, fie el și pur conjunctural. Tsai nu cade în teorii ieftine de self-help, ci doar ne amintește cît de ușor poate fi să faci lumină în viața celuilalt.

Îmi place mult cadrul în care Lee Kang-sheng se odihnește pe un fotoliu din camera de hotel, cu gîtul imobilizat. Totul e în nemișcare, de pe fereastră năvălește o lumină de apus, în tonuri de ambră și cobalt. Iar pe acoperișul unui zgîrie-nori din apropiere vedem silueta abia ghicibilă a unui elicopter, care se pregătește să aterizeze. În tot acest joc subtil între afară și înăuntru stă meșteșugul spartan al lui Tsai, rezumabil în trei rînduri, simplu ca bună ziua, și totuși atît de grăitor. Cînd am văzut Vive l’amour, filmul său din 1994 care l-a făcut cunoscut în lumea cinefilă, am înțeles că trăim cu toții vremuri în care ne orbesc firmele luminoase de pe blocuri, ne asurzesc ambuteiajele și ne năucește Internetul, cu iluzia lui de conexiune permanentă. Și mai ales că, veritabil Antonioni al Extremului-Orient, Tsai a prins toate astea un pic înaintea noastră. Iar filmele lui rezumă poate cel mai bine condiția noastră melancolică, singuratică, mereu în expectativă, de oameni de la sfîrșitul istoriei.

Rizi a avut premiera la Festivalul de la Berlin și s-a putut urmări pe ARTE Franța.

Victor Morozov este critic de film.