Motivele care transformă festivalul One World Romania într-un eveniment anual atît de prețios nu lipsesc; pentru mine, cel mai important e acela că, izvorînd simultan dintr o pasiune cinefilă departe de cărările bătătorite, precum și dintr-o dorință de a-și regala publicul (dovadă retrospectivele generoase), OWR reușește să apere o anumită concepție, tot mai rară, despre cinema: un cinema exigent, provocator, întotdeauna capabil să spună ceva relevant despre lumea noastră.

OWR e o întîlnire de neratat cu documentarele de pretutindeni; dar totuși – limita de spațiu oblige – o selecție s a impus. M-am îndreptat așadar către o tem(atic)ă ardentă, căreia festivalul – cum era și firesc – îi dedică un evantai îndestulător de proiecții: migranții, piatră de temelie și piatră de încercare a democrațiilor – și umanităților – noastre de azi. Pentru a simplifica, am recurs la clasificarea utilă a antropologului francez Michel Agier cu privire la ceea ce el numește, printr-un termen mai elocvent, „oameni-frontieră“: rătăcitorul (omul care traversează păduri și cîmpuri, pe un traseu primejdios cu destinație incertă); metecul („străinul“ din orașele Vestului, adesea exploatat la negru, captiv la periferia mizeră a societății); în fine, paria (migranții blocați în tabere special construite, pentru un timp nedefinit). Am ales din program trei filme care se suprapun măcar și în parte acestor variațiuni. Multe lucruri – de la conturul geografic la abordare – le despart; ceea ce au în comun însă e tentativa de a nu cădea pradă neputinței și amărăciunii generale, dublată de insistența cu care caută breșe, fisuri oricît de mici prin care să ne transmită un soi de speranță. 

 El mar, la mar / Marea, marea (SUA, 2017), de Joshua Bonetta & J.P. Sniadecki – Rătăcitorii 

Frontiera sugerează parcă tot mai puțin facilitarea circulației; în loc de asta, termenul pare să trimită către ideea zidului, a zonei de demarcație, a izolării cu orice preț de corpuri străine. Foarte nimerit pare astfel gestul asumat al regizorilor Joshua Bonetta și J.P. Sniadecki de a nu arăta – pe parcursul filmului lor situat în Deșertul Sonora – frontiera mexicano-americană. Spre deosebire de filmul lui Chantal Akerman despre imigranții mexicani (De l’autre côté), în care zidul revenea iar și iar, El mar, la mar lasă loc unei priviri pur contemplative a deșertului. Regizorii optează, de asemenea, să păstreze doar vocea celor intervievați, în lipsa corpului. Filmul creează astfel o tensiune între absență și prezență: siluetele rătăcitorilor, precum și amenințarea zidului, bîntuie din umbră. Poveștile oamenilor sînt reduse la o pură experiență a reliefului, a traseului fatal, a materialității deșertului – cactuși, ierburi; tot așa, forma filmului e condiționată de materialitatea granuloasă a peliculei, de imperfecțiunile sale creatoare. În fond, forța acestui documentar e să transforme linia de separație constituită de frontieră în promisiune a unor puncte de fugă (la propriu), de trecere; iar grația lui – să picure în drama umană un strop de poezie. 

 Mallé en son exil / Mallé în exilul său (Franța, 2017), de Denis Gheerbrant Metecul 

Relevanța acestui portret de imigrant malian în Franța este dată de curiozitatea cu care cineastul Denis Gheerbrant se pretează jocului: curiozitate nedisimulată, realmente interesată să înțeleagă un om și să-i restituie imaginea complexă. Sarcina nu e deloc ușoară, căci protagonistul Mallé e un om cu o existență duală: pe de o parte, rutina sa zilnică îl poartă între imobilele burgheze pe care le curăță și cartierul său, veritabilă enclavă africană la periferia Parisului; pe de altă parte, însăși traiul său se sprijină pe o falie, obligat fiind să muncească departe de familie și de țară, în singurătate. Dacă documentarul reușește să nu aplatizeze această viață, este pentru că Gheerbrant se angajează într-un dialog reciproc cu Mallé; franchețea acestei luări de poziție garantează nu doar o privire empatică asupra unui marginal-metec, ci și accesul către o lume invizibilă, în care contradicții de tot soiul – de tipul „tradiție versus modernitate“ – se ciocnesc violent. Gheerbrant documentează toate aceste lucruri intim, dar nu intruziv, acompaniindu-și grijuliu personajul, dar lăsîndu-i și posibilitatea de a prelua controlul, ca atunci cînd Mallé își dublează propriul dialect african, într-un gest cinematografic de generozitate ce amintește de filmele etnografice ale lui Jean Rouch. 

 Die bauliche Maßnahme / Gardul de la frontieră (Austria, 2018), de Nikolaus Geyrhalter – Paria 

Gardul de la frontieră este un documentar despre migranți în care nu apare nici un migrant. Potențialul satiric al situației investigate – construcția unui zid la granița dintre Austria și Italia pentru a face față afluxului de migranți – a fost sesizat cu mare dibăcie de Nikolaus Geyrhalter. Filmul e compus dintr-o seamă de interviuri cu oamenii locului: polițiști, muncitori, fermieri. Se conturează astfel o opoziție amară între două tipuri de discurs: unul puternic majoritar, xenofob, autoritar; altul, minoritar, dar totuși tenace, care încearcă să îl contreze. În final, zidul nu se construiește, căci valul de migranți – acești paria plimbați dintr-o tabără în alta – e inexistent. Că această așa-zisă criză a fost alarmă falsă, o fină ironie a sorții de tipul „Așteptîndu-i pe barbari“, puțin contează; dar că liderii din zonă apar buimaci și ridicoli, halucinînd la „spectre care bînuie Europa“ (ca să parafrazez titlul unui alt documentar despre o tabără de migranți), asta ar trebui să dea de gîndit. Important este că filmul își alege tabăra, scotocind perseverent după o vorbă îmbucurătoare, după un gest just – așa cum e parada anti-zid, manifestație suficientă pentru a ști că totul nu e pierdut.

One World Romania se va derula între 15 și 24 martie, în București.