La ora la care scriu, echipele de fotbal ale Ungariei şi României se pregătesc pentru un meci care pare condamnat la oarecare tensiuni. Nu fotbalul e de vină – ci istoria noastră comună, contondentă pe alocuri. Din păcate, un meci cu Ungaria nu e niciodată un meci ca oricare altul – nici pentru noi, nici pentru ei. De ce? Pentru că, de cînd jucăm fotbal, meciurile cu Ungaria nu s-au consumat doar pe stadion – ci şi în tribune, în galerii, în ziare şi pe stradă. Nu daţi vina pe minge – ci pe (geo)politică.

Meciul cu pricina are, însă, un element inedit: urma să se joace în faţa unui stadion gol. Federaţia maghiară de fotbal a fost penalizată de Comisia de Disciplină a FIFA pentru că, la un meci din august 2012, unii dintre suporterii maghiari s-au dat în stambă. Trebuia să fie un meci amical – cu echipa Israelului. Unii spectatori au strigat lozinci rasiste şi antisemite. Drept urmare, Federaţia maghiară s-a trezit cu o amendă şi cu stadionul Ferenc Puskas depopulat de spectatori pentru proximul meci – care s-a întîmplat să fie cel cu România. De pierdut, pierd spectatorii de toate etniile, care ar fi mers la meci, şi federaţia de la Budapesta (amendă de 40.000 de franci elveţieni, plus vreo 500.000 de euro lipsă, din bilete nevîndute); de cîştigat, nu cîştigă nimeni.

Nu-mi propun aici o (avan)cronică a meciului şi nici o analiză a politicii budapestane – deşi, iarăşi din păcate, bizareriile etnico-declamative ale guvernului Viktor Orbán dau subiecte berechet. Nu-i vina tuturor ungurilor că o minoritate din galerie şi-a strigat fantasmele rasiale; dar poate fi vina premierului Orbán că a instituţionalizat la Budapesta un conservatorism politic adesea asemănător unor fantasme revanşarde, în care nostalgia „imperială“ şi naţionalismul de vitrină se întrepătrund mai curînd dubios.

Mă folosesc, însă, de exemplul maghiar pentru a glosa pe marginea unui pericol potenţial, care nu are de-a face cu românii sau cu maghiarii – şi nici măcar cu evreii. Harta demografică a lumii este în schimbare. În ciuda faptului că s-a compromis în Europa anilor ’30-’40, în Africa de Sud a apartheid-ului etc., rasismul n-a dispărut. Or, cum demografia acestui secol pare a pregăti evoluţii surprinzătoare, e oare posibil ca rasismul de mîine să cunoască şi el propria-i „evoluţie“?

Să luăm, bunăoară, cazul Statelor Unite ale Americii – care (sugera recent o analiză Associated Press) şi-ar putea foarte bine ca în acest secol să-şi schimbe culoarea dominantă a pielii. Concret: cîndva, spre mijlocul acestui veac, dacă actualele tendinţe de natalitate şi imigraţie se menţin, albii din SUA vor deveni o minoritate.

Puţină istorie – că nu strică. De la începutul secolului al XIX-lea şi pînă spre mijlocul secolului al XX-lea, în Lumea nouă a Americii au venit irlandezi şi germani, italieni şi evrei – şi chiar şi cîţiva români, printre alţii. Cu toţii au dat contur visului american. Doar că nu numai caucazienii sau anglo-saxonii visează: după 1965, în medie 650.000 de latino-americani şi asiatici au venit şi ei, anual, către SUA, în căutarea libertăţii şi/sau a unei vieţi mai bune. Azi, cei mai dinamici (în termeni demografici) din America nu-s albii şi nu-s negrii – ci latino-americanii. Portretul unui „nou-venit în America“ nu mai are de-a face cu vapoarele de emigranţi care treceau pe lîngă Statuia Libertăţii – ci cu sutele de mii de hispano-americani care trec mai mult sau mai puţin legal peste graniţa ce se întinde din California pînă în Texas. Congresul SUA se află în situaţia de a discuta eventuala încetăţenire a circa 11 milioane de imigranţi (majoritatea hispanici) deocamdată ilegali. La alegerile din noiembrie trecut, preşedintele Obama a fost votat de un procent record de mic de alegători „WASP“ – dar asta nu l-a împiedicat să cîştige. Ca şi în Europa, cei albi la piele din America se află în plin proces (statistic vorbind) de îmbătrînire; copiii lor (iarăşi statistic vorbind) sînt mai puţin numeroşi decît cei ai vecinilor de alte culori. Dacă e să credem analiza pe care o citam, pe undeva prin 2043 albii non-hispanici îşi vor pierde statutul de majoritate.

În lumea pe care ne-o dorim, culoarea pielii şi trăsăturile superficiale ale rasei n-ar trebui să conteze. În compunerile şcolare SF pe care generaţia mea le scria prin anii ’70 şi în filmele poliţiste americane ale anilor ’80, orice echipaj rezonabil strîngea laolaltă oameni albi şi negri. Nuanţele, în viaţa reală de azi, se diversifică mai mult. Şi cîte o minoritate exaltată „de stadion“ sau vreun populism politic poate să apară oricînd şi oriunde. Cum va arăta extrema dreaptă „modernă“?

Întrebaţi-i pe Marine Le Pen din Franţa sau pe Geert Wilders din Olanda. Sau pe corespondenţii lor, prezenţi sau viitori, din alte spectruri ale tenului.

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.