Senzații contradictorii

Spectacolul lumii în direct, fie că era vorba doar de cei doi chelneri care treceau grăbiți cu tava, fie de domnul la costum care freca telefonul la masa de alături, putea fi seducător.

Coronavirus, umanitate, responsabilitate

Că nu e o glumă, nici un scenariu distopic, ci va fi, cel puțin pentru un timp, un mod de viață: unul în care va trebui să îmbinăm autoprotecția cu altruismul.

La bloc

Sînt copil crescut la bloc, în perioada comunistă. Cu bunici care stăteau la casă, ce-i drept, în București. Așa că se poate spune că m-am înfruptat din ambele variante.

Știam că mă interesează subiectele care nu sînt senzaționale și de actualitate, oamenii „mici“, asemenea fiecăruia dintre noi, pînă la urmă, aparent insignifianți, dar, de fapt, cu toții avînd o poveste.

20 de ani, două perspective

E o senzație cel puțin ciudată cînd copilul tău ajunge la vîrsta la care, practic, ți-ai început tu viața. La care ai încercat și ai început să te pui pe propriile picioare și să te ții pe ele, ca să nu ajungi precum Bambi în celebra scenă de pe gheață.

Violența domestică nu are nuanțe

Sper ca, înainte să fie prea tîrziu pentru alte femei, legea privind violența domestică să se schimbe astfel încît să ne apere, pe oricare dintre noi, eficient. Și, odată cu ea, și mentalitățile.

Mici gesturi – de ieri și de azi

Facem, de cele mai multe ori, automat aceleași gesturi pe care ni le dorim eterne și care ne dau, în ciuda altor vîrtejuri destabilizatoare, sentimentul ordinii și al unei oarecari permanențe.

În inima lucrurilor și deasupra lor

Uneori, cînd ți-e lumea mai dragă, nu-ți ies lucrurile chiar cum ți le‑ai fi dorit. Ci taman pe dos. Te lovește, brusc, cîte-o neputință fizică.

Slavomir Popovici

Pentru mine, e pur și simplu tatăl meu. Pe care am avut norocul să-l „prind“ 15 ani și ceva din viață. În copilăria și adolescența mea, habar n-aveam că e vreun noroc. Mi se părea că asta e normalitatea. Că așa sînt toți tații din lumea asta și că așa sînt familiile.