„Jurnalişti, doar calitatea vă va mai salva...!“ Cîteva cuvinte, cu majuscule, în mijlocul unei pagini din cotidianul Le Monde (Bernard Poulet, „Crise de la presse: une information à deux vitesses“, Le Monde, 15 septembrie 2013), concluzie a unui articol de fond despre o informaţie cu două viteze. Despre suferinţa în care se complace presa scrisă, odată cu fiecare pas pe care îl face spre mai multă putere Internetul. Presa pe Internet. Cînd a apărut acest articol, în vara anului 2013, mai mulţi colegi jurnalişti din redacţia hebdomadarului Courrier International, în Franţa, s-au arătat cu totul de acord cu cele declarate, asemeni unui manifest, de un vechi jurnalist. Şi coleg. Născut în 1946, Bernard Poulet nu este doar unul dintre cei care au ridicat reportajul francez la rang de artă, în fiecare redacţie în care a lucrat – Matin de Paris, L’Expansion, L’Express –, ci şi unul dintre teoreticienii meseriei. Publicase deja volumul La fin des journaux et l’avenir de l’information/Moartea ziarelor şi viitorul informaţiei (Gallimard, 2009, Folio, 2011), şi ceea ce scrie sau crede este considerat sfînt. Deci, cam toţi colegii de breaslă au luat în serios avertismentul şi... l-au uitat instantaneu! Ca toate avertismentele care au punctat sistematic apariţia presei numerice, dispariţia ziarelor etc. Secolele şi evoluţia tehnicii, chiar criza economică din ultimii deja aproape zece ani. Au reţinut doar finalul articolului său: „Nu l-aş sfătui pe fiul meu să devină jurnalist, decît dacă ar da dovadă de un real talent.“ Au decretat, deci, că jurnalismul este pe moarte şi că e cu mult mai serios şi mai de viitor să îmbrăţişezi o cu totul altă meserie.  

Este, probabil, şi constatarea multor părinţi sau studenţi, în România. Triumful jurnalismului digital, aşa cum se manifestă el – site-uri, bloguri etc., jurnalism clasic sau jurnalism cetăţenesc – a determinat o dezertare, de către cititori, de la presa tipărită, o dezertare şi a companiilor care fac publicitate, gesturi extreme, care s-au tradus peste tot în lume cu mutilări ale presei scrise. America, Europa – şi în Europa, ţări din toate punctele cardinale – au asistat neputincioase la dispariţia ziarelor sau la migrarea lor doar pe Internet. România nu a scăpat nici ea: Gîndul a devenit un site, Cotidianul – la fel, Gazeta de Transilvania, la Braşov, a dispărut, iar între timp, au apărut site-uri pure player (doar pe Internet) – HotNews, VoxPublica, CriticAtac etc. –, care au ocupat rapid piaţa de profil. Alte publicaţii, ca, de exemplu, Dilema veche, au devenit parţial cu plată în mediul online.

Mutaţii structurale şi de fond

O situaţie care s-a tradus, concret, prin două mari mutaţii, atît în Occident, cît şi în România. În primul rînd, jurnalistul tradiţional – de presă tipărită, cel care căuta un subiect, îl cerceta, îl verifica, îl structura în pagină, aplica regulile de bază ale jurnalismului, publica – care era însoţit pe teren de un fotograf şi, în anii mei de debut în presă (spre 1992), chiar avea privilegiul de a însoţi ziarul pînă la rotativă, s-a transformat într-o zeitate indiană, Shiva. Un individ care face de toate, ştie să facă de toate: este fotograf, este jurnalist, filmează, înregistrează, în acelaşi timp, este arhivar şi documentarist, îşi îmbogăţeşte articolul cu hiperlink-uri şi articole conexe, neuitînd, bineînţeles, să arunce pe pagina sa de Facebook diverse amănunte sau să posteze un mic rezumat în 140 de litere, pe Twitter. Este... perfect! Aproape un robot.  

În al doilea rînd, comportamentul cititorului s-a schimbat. Dacă pînă acum cîţiva ani, cumpăra o cafea şi un ziar, astăzi el cumpără, eventual, o cafea. Dar nici un ziar. Dacă l-aţi întreba de ce, v-ar spune că, din cînd în cînd, cafeaua mai are gust. Ziarele – din ce în ce mai puţin. Parabola, oferită de fondatorii Revistei XXI (La Revue XXI, www.revue21.fr), o revistă care apare în Franţa, din 2008, şi care publică doar reportaje, într-un tiraj de 50.000 de exemplare trimestrial, are un sens.  

Pare evident, deci, atît din cele sugerate de Bernard Poulet, cît şi din „Manifest pentru un alt tip de jurnalism“, publicat de revista mai sus-menţionată în ianuarie 2013, că Internetul nu a provocat moartea presei tipărite, nici măcar nu o provoacă, ci doar o accelerează. Presa tipărită – aici, ca şi în ţările occidentale, peste Ocean, peste tot pe glob, exceptînd ţările emergente (de ce oare?) – este pe cale să se sinucidă. Armele sale sînt mediocritatea, lipsa de mesaj, vulgaritatea, constanţa subiectelor minore, lipsa de profunzime, lipsa de talent... Aşa cum autoturismul nu a distrus valoarea sentimentală a unei plimbări în caleaşcă, aşa după cum apariţia CD-urilor nu a aruncat la gunoi discurile de vinil, Internetul nu va arunca la gunoi presa tipărită, ci doar o va obliga să se trieze, să se amelioreze, să se autoanalizeze. Era şi timpul.  

„Nu am multe de adăugat la cele scrise în carte şi în articolul din Le Monde“, mărturiseşte jurnalistul, acum la pensie, Bernard Poulet. Pe pagina sa de Facebook... Cea mai importantă noţiune mi se pare a fi cea de valoare adăugată. Care poate fi foarte diversă: calitatea informaţiei, bineînţeles, dar şi felul scriiturii (scris sau vizual sau sonor), macheta/valoarea adăugată artistică, ancheta, informaţia specializată (locală sau de nişă) etc. Presa de masă, a Internetului, oferă gratuit baza informaţiei. Atît. Rapid.

Trebuie, deci, să fim capabili să-i aducem ceva în plus pentru a-l face pe cititor să plătească (dar şi pentru a recruta publicitate). O precizare: nu cred că putem vorbi despre presă tipărită în sine. În absolut. Nici un ziar nu va mai putea fi doar tipărit. Exclusiv tipărit. Producătorii unei informaţii de calitate vor fi cel mai adesea platformele de difuzare, deci inclusiv digitală.

O altă paradigmă, la orizont

O altă paradigmă este posibilă. Într-adevăr, dar cu o singură condiţie: să încetăm să privim „conversia numerică“ (după cum o numesc Patrick de Saint-Exupéry şi Laurent Beccaria, fondatorii Revistei XXI, în „Manifest pentru un alt tip de jurnalism“, în numărul din ianuarie 2013) ca pe o bombă cu efect imediat, să începem să o vedem ca pe o formidabilă oportunitate. Poate suna banal, dar ceea ce declarau cîndva, în spaţii publice diferite, José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, şi Viviane Reding, vice-preşedintele Comisiei, fostă jurnalistă, „criza economică nu este o catastrofă, ci o formidabilă oportunitate“, este adevărat. Noi, românii, o spunem altfel: fiecare picior primit în spate este un pas înainte. Este adevărat, şi la propriu, şi la figurat. Dacă ne impunem condiţia enunţată anterior şi dacă ne însuşim convingerile exprimate de „Manifestul pentru un alt tip de jurnalism“ (referitor la această adevărată problemă, dihotomia presă tipărită – presă digitală):

„New Media nu este responsabilă de criza actuală a presei, doar a accentuat-o; pe hîrtie sau pe ecran, jurnalismul are nevoie, înainte de orice altceva, de a efectua o revoluţie coperniciană; recrearea unei prese post-Internet, concepută pentru cititori, şi nu plecînd de la dorinţele companiilor care fac publicitate, este posibilă.“

Casandrele anunţă moartea presei scrise, deci, şi estimează că 80% din titluri vor dispărea în următorii zece ani. Alţii însă, deja calificaţi drept „darwinişti“ (Ignacio Ramonet, L’Explosion du journalisme, Gallimard, 2011, p. 69), ca Robert Shrimsley, responsabilul editorial al FT.com, sau Hugo Dixon, fondatorul site-ului Breakingviews.com, cred că „această criză actuală este salutară, căci ea constituie un moment oportun de adevăr financiar. Forţele pieţei vor mătura de pe teren slabii şi răniţii, şi doar cei puternici vor rămîne. Supravieţuitorii vor prospera, dacă produsele lor vor corespunde cererii clienţilor.“

Aici, înainte de a trece la analizarea diferenţelor majore între New Media şi presa imprimată, poate că este momentul să trecem în revistă două cazuri interesante de evoluţie a presei franceze. Euforia noii lumi a presei pe Internet este vizibilă de aproximativ 15 ani.

În Franţa, singurul ziar generalist care nu a pierdut nici măcar o centime pe Internet, în acest interval de timp, este săptămînalul Le Canard Enchaîné (Raţa înlănţuită, www.lecanardenchaine.fr – hebdomadar francez, apare la Paris).

Site-ul său este constituit dintr-o singură pagină, prima pagină a ziarului, care trimite spre o adresă poştală. Le Canard Enchaîné, echivalentul francez al Academiei Caţavencu, este, în acelaşi timp, cel mai prosper titlu din Franţa, fără să fi avut măcar o singură pagină de publicitate... din 1915 încoace: „Notre métier c’est d’informer et de distraire nos lecteurs, avec du papier journal et de l’encre. C’est un beau métier qui suffit à occuper notre équipe.“ În traducere, „meseria noastră este informarea şi amuzarea cititorilor, cu o hîrtie de ziar şi cu cerneală. Este o meserie foarte frumoasă, care este suficientă pentru a ne ocupa timpul.“ Apare în 500.000 de exemplare, în fiecare miercuri. Are cei mai bine plătiţi jurnalişti din Franţa.  

Revue XXI (Revista XXI) are doar cinci ani de existenţă şi este o revistă care publică doar reportaje. Nu acceptă nici un fel de publicitate, scrie doar pentru cititorii săi, care sînt invitaţi să participe atît la plata jurnaliştilor, cît şi la alegerea sau propunerea subiectelor. De foarte bună calitate ca fond şi ca formă.

Sînt doar două exemple care dovedesc că se poate şi altfel, şi că presa tipărită nu este pe moarte. O anume formă de presă scrisă.  

Diferenţe şi divergenţe  

În ceea ce priveşte diferenţierile New Media/presă tipărită, ele ar fi în număr de patru. Cu beneficiul de a fi în acelaşi timp aparente avantaje şi, cu siguranţă, terenuri pe care presa tipărită poate face diferenţa, poate cîştiga acest „război al informaţiei“. Este vorba de domeniul formei, al deontologiei, al modelului economic, al fondului, nu în ultimul rînd.

● 1. Forma

Apariţia şi dezvoltarea fantastică a presei digitale au permis utilizarea unor noi forme de jurnalism, pînă nu de mult nebănuite. Aşa cum spuneam mai sus, jurnalistul web este un jurnalist multidisciplinar, care stăpîneşte – sau pretinde că stăpîneşte – mai multe domenii: un text pe Internet are alţi timpi, alte formule de exprimare, alte modalităţi de prezentare. Dincolo de faptul că, de cele mai multe ori, el se reduce la mărimea şi conţinutul unei ştiri de agenţie de presă. Imperiul rapidităţii face ca o ştire să fie deja „fumată“ după două ore. Cuvintele utilizate sînt sumare, nu fac parte dintr-un vocabular bogat, iar jurnalistul nici măcar nu mai încearcă acest lucru. Prizonier al prezentului, el este atent/vigilent să pună vestea în circulaţie, cu o fotografie – sau nu – alături. Uneori, apare posibilitatea adăugării unor hiperlink-uri, eventual a unor tag-uri, a altor articole scrise pe acelaşi subiect, şi chiar o mică înregistrare video.  

Alteori, ştirea este doar un titlu care însoţeşte cîteva fotografii sau cîteva rînduri – aşa-numitele breaking news. Aici, presa tipărită are avantajul de a putea suplini prin profunzimea informaţiei culese, prin contextualizarea ei, prin revenirea la regulile stricte şi originare ale jurnalismului. Dorinţa de a nu pierde clipa provoacă dese erori – de apreciere, de situare, de prezentare, de nume, de cifre –, sancţionate adeseori prompt de cititorii acestui tip de ştire.  

Pe web, foarte puţini sînt cei care au timpul şi răbdarea de a face cu adevărat jurnalism, dar faptul că există este o dovadă în plus că ar fi o eroare de a condamna, ab ovo, jurnalismul digital. Şi mă gîndesc la un Vlad Mixich sau la Laurenţiu Colintineanu; primul, prin realizarea unor articole senzaţionale, documentate şi îmbogăţite, este o valoare adăugată a site-ului generalist HotNews, iar al doilea (pentru RFI România) a reuşit să facă din reportaj şi transmiterea în direct a informaţiilor o artă în sine. Toate acestea pe pagina sa de Facebook sau pe site-ul RFI România. Se poate, şi ei sînt primii care recunosc că, de fapt, ceea ce îi diferenţiază de colegii lor sînt tocmai aceste aspecte, date de atenţie, curiozitate, verificare, interes, şi dăruire. „Cred că valoarea pe care o poate aduce un jurnalist este de a oferi informaţia în context, publicului său. Un jurnalist îi oferă publicului posibilitatea de a înţelege de ce, cum, în ce fel, cu ce urmări se întîmplă asta. Se adaugă, bineînţeles, faptul că un jurnalist nu poate el însuşi înţelege pe deplin ce se întîmplă undeva, dacă nu este acolo, deci, nu îşi poate îndeplini misiunea aşa cum consider eu că este definită“ (interviu în Dilema veche, nr. 489, 27 iunie-3 iulie 2013, realizat de Mircea Vasilescu).  

● 2. Deontologia

Posibila moarte a presei tipărite, definită, proclamată şi provocată de presa digitală nu e un subiect autohton. Este o dezbatere care preocupă analiştii şi jurnaliştii în general, în ultimii ani. Dacă veştile despre închiderea unui ziar nu sînt încă zilnice, există cele despre reduceri de efective în sînul unei publicaţii sau despre o schimbare fundamentală de paradigmă, despre redacţii în care numărul de jurnalişti care scriu pentru web devine brusc mai mare decît cel al ziariştilor din redacţia clasică. Se face oare această trecere în detrimentul deontologiei profesionale, devin astfel jurnaliştii mai puţin buni, mai puţin jurnalişti?  

Au apărut dezbateri în jurul ideii de „jurnalism cetăţenesc“ şi chiar întrebări despre calitatea de jurnalist. Sîntem toţi jurnalişti? O persoană care alimentează blogul unui ziar sau care postează note rapide şi informative pe paginile de Facebook ale marilor publicaţii este, oare, un jurnalist? Întrebarea a constituit şi unul dintre subiectele dezbaterilor care au avut loc între 17-19 octombrie 2013, la Bordeaux (Franţa), în cadrul Tribunelor Presei – manifestare internaţională dedicată, anul acesta, cenzurii şi manipulării.  

În cadrul acesteia, jurnalişti-fotografi cu renume internaţional au mers pînă la a afirma că „obiectivitatea în jurnalism nu există“ (Ammar Abd Rabbo, fotograf franco-sirian), şi că „atunci cînd văd armata siriană perpetuînd masacre, nu am timp să cer opinia lui Bashar Al-Assad“. Pentru Rabbo, obiectivitatea este un lucru ieşit din uz, important este să fim oneşti. Amira Hass, jurnalistă a cotidianului israelian Haaretz, de multe ori premiată pentru reportajele sale, crede că jurnaliştii sînt cu toţii subiectivi cînd aleg anume cuvinte şi că tot ceea ce trebuie să facem, ca jurnalişti, este să fim precişi şi să verificăm. 

Din acest punct de vedere, este legitim, în primul rînd, să ne întrebăm unde mai este obiectivitatea, în graba cu care jurnaliştii presei digitale aruncă informaţia pe Internet, şi apoi, să observăm clivajul care există între jurnaliştii occidentali şi cei din Europa de Est. Pentru presa din Europa de Est, obiectivitatea este un sine qua non, un deziderat jurnalistic; pentru cea din Vest – este un moft. Deja, valorile sînt altele, problemele deontologiei sînt puse altfel, iar deviza „toţi jurnalişti“ devine jurisprudenţă. Dacă Amira Hass decretează, deci, de la Tribunele din Bordeaux, că obiectivitatea este un mit, directorul publicaţiei americane Harper’s, John MacArthur, el însuşi jurnalist, merge mai departe şi se întreabă dacă, de exemplu, un Julian Assange este înlocuitorul unui jurnalist de odinioară... Jurnalismul bazelor de date, noul pas al presei digitale, este cu adevărat jurnalism? „Nu cred. Acesta nu este jurnalism. A arunca, pur şi simplu, informaţii pe Internet nu reprezintă mare lucru. Avem nevoie de jurnalism adevărat, şi el nu se află (întotdeauna) pe Internet.“

Rezumînd şi, întorcîndu-ne la „Manifestul“ Revistei XXI, putem afirma că: 

a) Basculînd pe web, jurnalismul nu schimbă doar mijlocul de deplasare, ci şi natura, iar aşteptările cititorului nu mai sînt nici ele aceleaşi. 

b) Lumea digitală anulează frontiera dintre jurnalism şi cetăţean, între experţi şi martori. Toate site-urile caută contribuţia anonimilor.

c) În acest univers supus legilor concurenţei, cuvîntul-cheie este traficul. Presa digitală este doar un catalog de legături şi înregistrări video. Valoarea este contabilizată în click-uri şi vizitatori unici.

d) Nu în ultimul rînd, s-a impus figura jurnalistului aşezat în faţa unui ecran. Are loc, deci, cu timpul, o rupere de realitate. Toate aceste aspecte concurînd la o falsă impresie, cea a unui lector care este un produs de piaţă ca oricare altul, reductibil la ceea ce cumpără, la nivelul său de studii sau la statutul său profesional. Este fals. Un cititor este un bărbat sau o femeie, tînăr sau în vîrstă, mai grav sau mai uşuratic, depinde de ore, cu gusturi, cu un bagaj sentimental, cu idei sau cu opinii preconcepute... A avea legături strînse cu acest cititor este o slujbă în sine, lungă, grea, anevoioasă, dar fidelizarea unui cititor este una dintre cele mai plăcute meserii din lume. „A merge, a depune mărturie, a căuta, a se întreba, a se îndoi, a încerca să înţelegi, a găsi cuvinte pentru a exprima aceste stări“ – citim în „Manifest“. Este simplu, este dificil, este fundamental. Dar este meseria de jurnalist.

● 1. Modelul economic

Nu este chiar un detaliu, ci un factor important al ecuaţiei. Presa tipărită are nevoie de imprimerie, depinde de distributori, contabilizează costuri legate de transport, producţie, hîrtie, cerneală etc., cuantificate atît în servicii, cît şi în mîna de lucru. Detalii capricioase şi schimbătoare care costă foarte mult astăzi.

Presa digitală nu are nevoie de foarte multe lucruri... Cert, necesită investiţii legate de crearea site-ului şi de dezvoltarea sa, de promovarea sa, dar nu are nevoie de transport, nici de imprimerie, nu se află la bunul plac al reţelelor de distribuţie. Ca să nu mai vorbim de publicitate. O publicitate pe web nu ocupă, sau mai degrabă nu mănîncă acelaşi spaţiu ca în presa tipărită.

Iar cifrele sînt elocvente. „Presa tipărită se confruntă cu o criză similară celei din siderurgie sau din domeniul textil“, citim în acelaşi „Manifest“ al Revistei XXI. „În zece ani, doar în Statele Unite au dispărut 170 de publicaţii. Este evident că epoca în care ziarele vindeau cîte un milion de exemplare pe zi (1900!) a dispărut pentru totdeauna, şi aceasta nu pentru că a apărut presa digitală, ci pentru că preferinţele de lectură ale cititorilor s-au schimbat, iar, pe drum, nefăcînd nimic pentru a se adapta, presa tipărită a pierdut contactul, legătura cu cititorii. Cam ca un părinte care, ocupat să menţină nivelul, modelul economic al familiei, îşi lasă copilul în seama sorţii, bazîndu-se pe preceptul «i-am oferit deja destule pînă acum». Problema este că, de cele mai multe ori, în aceste cazuri, copilul derapează spre forme de abandon şcolar sau indiferenţă, iar bunăstarea familiei nu va întoarce roata. În acest domeniu, deci, lupta este inegală. Totuşi, ea poate fi cîştigată acolo unde, asemeni unui produs de lux, ziarul are nostalgia şi gustul, senzaţia pe care o dă doar un obiect de... artă. Iubitorii de presă vor prefera în continuare să aibă în casă obiectul/ziarul preferat, pentru a-l răsfoi cînd au chef, nevoie, plăcere, a decupa pagini sau a-l păstra. Gesturi mecanice imposibil de realizat cu un text imaterial... Cu condiţia ca acesta să fie mai mult decît pagini imprimate cu cerneală.“

● 2. Fondul

În presa digitală, jurnaliştii sînt supuşi imperativului timp – cel care cîştigă nu este cel care dă o informaţie de calitate, ci cel care o dă repede – şi, deci, noii jurnalişti sînt preocupaţi de publicarea, şi nu de verificarea informaţiei. De difuzarea informaţiei, nu de reflecţie sau contextualizare. De înţelegere. Noii jurnalişti, remarcă Ignacio Ramonet (op. cit., p. 46), „sînt mai atraşi de evenimente, de senzaţional şi devin insensibili la context. Obsesia rapidităţii a condus presa digitală la multiplicarea erorilor, la confundarea zvonurilor cu adevăratele fapte diverse.“ Pentru Ramonet, jurnalismul speculativ, de divertisment şi de spectacol, a triumfat, în detrimentul jurnalismului calitativ. Acest nou tip de jurnalism i-a contagiat, asemeni unei molime, pe cititori – povesteşte Ramonet. Frenezia Internetului a făcut din cititori adevăraţi devoratori de Internet, dependenţi de Google, de Twitter, de sarcinile multiple şi simultane, transformînd funcţionarea lor intelectuală. Nicholas Carr, specialist american în noile tehnologii, a demonstrat, într-o carte care s-a aflat pe lista nominalizaţilor la premiul Pulitzer, în 2011 – Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains (Superficialii, ce influenţă are Internetul asupra creierelor noastre, W.W. Norton, 2010), că Internetul ne incită să trecem în zbor razant peste subiecte multiple, scurte, ducînd la pierderea capacităţii noastre generale de a înţelege un text mai lung, mai complex. Internetul ne face mai stupizi? Dependenţa de Internet ne schimbă stilul de a gîndi, ne îndepărtează de reflecţie şi concentrare. Aţi observat, oare, că pînă şi cei mai avizi cititori şi consumatori de Internet imprimă textele pe care doresc să le aprofundeze?

Concluzii

Jurnalismul, ca orice altă meserie, are un set de reguli, un cod deontologic, este o artă, pînă la urmă. Dar, aşa cum orice pictor, înainte de a deveni, poate, celebru, sau dacă nu, măcar profesionist, are nevoie să înveţe tehnicile şi abecedarul de bază, jurnalistul are nevoie de studiu. De practică. De lectură. De a comite greşeli şi de a fi corectat. Nimeni nu-i poate înşela pe cititori, care nici ei nu se vor mai complace mult timp în acest provizorat în care înghit orice li se bagă cu forţa în cap. Nimeni nu se transformă prin magie în jurnalist radio sau de televiziune; a realiza filme documentare sau înregistrări radiofonice este o meserie în sine şi presa nu are nimic de cîştigat din practicarea unui prost jurnalism. Legii celor cinci întrebări pe care orice jurnalist sau viitor jurnalist le cunoaşte – cine, ce, cînd, unde şi de ce (who, what, when, where, why) – i se adaugă (Alice Antheaume, Le journalisme numérique, Sciences Po Les Presses, p. 92), odată cu apariţia New Media, legea celor trei C: content, context, code (conţinut, context, cod). Potrivit jurnalistului britanic Paul Bradshaw, citat de Alice Antheaume în Le journalisme numérique, jurnalistul digital trebuie să examineze mesajul (conţinut) găsit pe Internet, să analizeze contextul în care este pus sau difuzat şi să inspecteze tehnica (materialul şi formatul) cu care a fost fabricat. O face el sistematic?  

Atîta timp cît acest deziderat nu este respectat, se poate presupune că nici jurnalismul pe Internet, atît de lăudat şi de la modă astăzi, nu-şi va fi primit titlul de glorie. Încă un aspect în care presa tipărită poate face diferenţa. Dar e la fel de adevărat că se impune o cură de slăbire în corpul presei scrise. Aceasta pentru că, încercînd să se ridice la prostul model al presei digitale, presa tipărită a devenit proastă, vulgară, pe alocuri fără profunzime, tratînd subiectele în grabă, sacrificînd cantitatea – calităţii. Presa digitală a generat o proastă presă tipărită (în 2011, procentul de informaţie din presa scrisă care interesa un cititor – scrie Ignacio Ramonet – este de mai puţin de 15% – op. cit., p. 118), în care cititorul nu se mai recunoaşte, şi pe care o părăseşte din varii motive (printre care şi cele tehnice), pentru presa digitală. Revista XXI vorbeşte despre necesitatea reinstaurării valorii în presă. Jurnalişti, doar valoarea vă va mai salva... „Frazele pompoase“ – citez din „Manifest“ – „despre modelul reinventării presei, maschează realitatea: trebuie reinstaurate valorile schimbului dintre jurnalist şi cititorii săi. Cîţi dintre noi acceptăm să cheltuim un euro sau doi pentru o cafea, băută în două secunde la tejghea, dar dăm înapoi cînd ar trebui să cheltuim aceeaşi sumă pentru un cotidian sau un săptămînal, aşa după cum sînt concepute azi? A fi util, a fi dezirabil, a fi necesar, acesta este singurul model economic care contează. Este vechi de cînd lumea...“

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.

Foto: wikimedia commons

***

Bibliografie

● Poulet, Bernard, „Crise de la presse: une information à deux vitesses“, Le Monde, 15 septembrie 2013

● Poulet, Bernard, La fin des journaux et l’avenir de l’information (Moartea ziarelor şi viitorul informaţiei, Gallimard, 2009, Folio, 2011)

● Ramonet, Ignacio, L’Explosion du journalisme (Explozia jurnalismului), Gallimard, 2011, p. 69.

Le Canard Enchaîné, www.lecanardenchaine.fr, hebdomadar francez, apare la Paris, în fiecare miercuri.

Dilema veche, nr. 489, 27 iunie – 3 iulie 2013.

● Carr, Nicholas, Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains (Superficialii, ce influenţă are Internetul asupra creierelor noastre), W.W. Norton, 2010.

● Antheaume, Alice, Le journalisme numérique (Jurnalismul numeric), Sciences Po Les Presses, p. 92.