- o insulă, două lumi, aer românesc şi căldură tropicală -

Sînt, de două săptămîni – dintr-un prim sejur de şase –, la un studiu antropologic în insula Săo Luis, capitala statului Maranhăo, aflată în nord-estul Braziliei. De cealaltă parte a oceanului, sărind peste Europa Occidentală, la 9000 km de casă, găsesc un amestec exotic de cultură africană, resturile unui colonialism cu rădăcini adînci, dar şi un aer balcanic uimitor de autentic.

E o dimineaţă de vineri, nici trecut de ora 9, iar o bormaşină zguduie asurzitor pereţii camerei de alături, cărţile tremură pe rafturi şi praful vecinului îşi găseşte loc, cuminte, pe hainele întinse la uscat, în balcoanele apartamentelor vecine. Cîţiva indivizi, stînd la intrare, în cămăşi cu dungă pe mînecă şi umezite de transpiraţie, păzesc blocurile aparent elegante, de 15 etaje, cu plase la ferestre, cu intrări din marmură şi parcări subterane cu telecomandă.

În cartierul de „sus“, un fel de Primăverii bucureştean, însă mult mai mare, străduţele strîmte concurează cu drumurile noastre la numărul şi adîncimea gropilor pe metru pătrat. Săo Luis conduce detaşat! În cartierul de „sus“, locuitorii poartă toţi ochelari Paco Rabanne, cămăşi Polo sau Lacoste, conduc Hyundai Tucson şi verifică ora la ceasurile Tissot. O bogăţie ostentivă şi aproape agresivă. La shopping center-ul din cartier e coadă mereu la supermarket, iar buticurile mici vînd genţi Dolce & Gabanna sau Chanel. (Pare că aici nu există criza economică.)

Pînă a ajunge, însă, la templele de consum capitalist, faci un slalom printre gropi, iar pe drum dai de oameni slăbiţi de soare şi sudoare, cărînd butoaie de apă potabilă, pe biciclete, către blocurile lungite spre soare. Dimineaţa, pe la 8, mai vezi şi tinere cu cîte o plasă uzată de plastic în mînă, cu aceeaşi destinaţie. Pentru că aici, ca şi în Chile, „se poartă“ să ai angajată o empleada domestica (femeie de serviciu), fie că lucrezi zece sau numai două ore pe zi.

Empleada domestica spală, calcă, îţi stă în ceafă cît mănînci, adună din urma ta, ca un aspirator, orice ea consideră că nu-i la locul lui – devine o extensie a corpului, o mînă în plus, cînd trupul ţi-e prea leneş. Pe una dintre ele, care îmi spunea senhora am rugat-o să-mi spună pe nume. A strigat Nossa! Nossa senhora! („Doamna noastră!“)

Multora le place să aibă aceste „ajutoare în casă“, după cum îmi povesteşte Carmen. A venit în urmă cu şapte ani din Rio şi s-a instalat cu familia în „Săo Luis, ilha do amor“ – sau „insula iubirii“, cum e supranumită.

„Dar nu e vorba de o necesitate“ – continuă, ci mai degrabă de „un obicei“ sau „o plăcere“. Este o moştenire colonială cu rădăcini adînci. Cum tot aşa se face că, pentru locuitorii din „interior“, oricine e un senhor sau o senhora. În aceeaşi lume à la Huxely, copiii învaţă la şcoli private, cu o taxă medie pe lună de 600 de dolari şi cer „angajatelor domestice“ să vină şi mai devreme în casă, să le-aducă la pat apa, mîncarea şi sucul de fructe proaspete.

Peisajul balcanic

În drumul spre centrul oraşului treci cu maşina printr-un peisaj care aminteşte, pe alocuri, de Oborul bucureştean, cu blocuri de beton gri-deprimant, croite pe talie de ştrumf. Stau la rînd, înghesuite lîngă stradă, barăci cu mecanici atoateştiutori, patiserii cu produse înecate în ulei şi brînză, şi tanti zîmbăreţe, la vorbă, de partea cealaltă a tejghelei, care se uită aproape cu ură cînd le întrerupi discuţia cerînd să cumperi o sticlă cu apă. Un „nu merge“, „nu se poate“, „maşina e stricată“, „reveniţi mai tîrziu“, generalizat. Pe marginile drumului, de prin geamurile maşinii înalte poţi vedea femei negricioase vînzîndu-şi plăcintele, bărbaţi slabi, fără tricou, golindu-şi vezicile pe lîngă vreun copac şi camioane cu nuci de cocos şi ananas făcînd naveta cîmp – plajă.

În Săo Luis, în nord-estul Braziliei, opusul perfect al bogăţiei din sud, cel puţin clima tropical-umedă se simte la fel de către bogaţi şi săraci. Clasa de mijloc fie lipseşte cu desăvîrşire, fie este bine ascunsă. Fără o zonă-tampon între bogaţi şi săraci, aerul pare şi mai sufocant. Bogaţii din nordul oraşului – pentru că geografia acumulării capitalului e aceeaşi şi în „sudul“ lumii – par că se tem de săraci: nu ies pe străzi, nu iau autobuzul, îşi conduc copiii la şcoală pînă îi văd intraţi în sală, chiar dacă aceştia au 6 sau 16 ani. Săracii se uită la ei cu ochii goi, plini de neînţelegere şi apăsare. Ai putea spune că singura care îi uneşte pe toţi în acelaşi oraş este căldura: deşi sînt doar 30 de grade, aerul e umed şi lipicios, irespirabil şi constant. Noaptea este totuna cu ziua, iar zilele cele mai friguroase numără 23 de grade. Robinetele din băi şi bucătării sînt toate la fel: cu un singur canal, pentru apă rece.

Duş nu poţi face decît cu apă rece, care, pe transpiraţia de după jumătate de zi de lucru, vine ca o binefacere divină. La universitate, cîte o profesoară face un duş între două cursuri şi, din cînd în cînd, mai vezi şi cîte-o studentă cu părul revărsat în chiuveta de la baie, cu o sticlă de jumătate de litru umplută cu săpun lichid, ondulîndu-şi conţinutul peste pletele umede.

„În Brazilia, cînd mama vine acasă de la muncă, nu-şi întreabă copiii dacă au mîncat, ci dacă au făcut baie“– îmi povestea, înainte de plecare, Luis, prietenul meu brazilian, despre ţara lui. Pentru că „Senhora, un brazilian face baie în medie de trei ori pe zi, ni se trage de la indios“ care se spălau mult şi des, adaugă şi un bătrîn socialist, cu barbă albă.

Un campus în nord-est

E un cîmp imens presărat cu căsuţe cu un nivel, cu ferestre strîmte şi camere mult ventilate, unde bucăţi de plastic înlocuiesc pereţii despărţitori dintre birouri – aşa arată campusul Universităţii Statale din Maranhăo. Pe holuri se plimbă leneş pisici ameţite de soare şi foame, şi cîini plictisiţi de toate şi de tot. Între clădiri, maşinile sînt parcate la întîmplare, pe terenul arabil. „Unde-i decanatul?“ am întrebat patru persoane şi-am primit patru răspunsuri diferite. De la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi: doi agenţi de pază, studentul şi o profesoară pot avea opinii radical diferite într-o chestiune atît de complexă precum ar fi clădirea decanului.

La magazinul din campus, pe un panou de plastic mic este marcat, cu negru, meniul. Cu 1,25 reali, poţi cumpăra un suc de acerola, caja, caju, cupuaçu, goiaba, maracuja sau murici – un suc de fructe îngheţate, rotite agresiv într-un mixer căptuşit cu zahăr. Şi, deşi credeam că un teren de studiu de cinci luni, în cea mai mare piaţă din Chile, mi-a lămurit cam cum e cu neamul dulceţurilor naturale, aici am descoperit că mîncarea are limba ei, nefiind portughezo-braziliană, ci un melanj de cultură africană şi europeană, cu un gust de un exotism rar. Meniul continua cu macarronada, hamburguer, hot-dog sau cachorro quente, vitamina pura ou com cereal – un fel de milkshake local – şi se termină cu comprimidos – adică un amestec de Paracetamol, Tylenol şi alte opt derivate – pentru tot felul de dureri.

Cei nouă mii de kilometri care despart Bucureştiul de Săo Luis înseamnă „aproape“, dacă priveşti din punct de vedere cultural. „Dor“ – cuvîntul cu care ne tot mîndrim că ar exista doar pe plaiul mioritic, există şi în portugheză, tradus în saudades.
 
Tot la fel de bine, nu doar românii „ştiu să se descurce“, brazilienii „dăo um jeito“ şi fac lucrurile să meargă, într-un fel asemănător nouă. Dacă cuvintele există, înseamnă că ele traduc stări şi feluri de a vieţui asemănătoare: fie că-i vorba de statul la coadă la poştă sau pentru plătit facturi, „amabilitatea“ unor domnişorele rujate de la chioşcul de la colţ, vînzarea ţigărilor sau a pastilelor la bucată sau pe datorie, ori haosul aparent al unui oraş ameţitor precum Săo Luis sau Bucureşti. Trăim foarte asemănător, chiar dacă departe unii de alţii.

Luminiţa-Anda Mandache este doctorand în antropologie la University of Arizona.