Un comentariu pe marginea articolului meu de săptămîna trecută, postat pe Facebook de o profesoară de matematică din Constanţa: „Mă uit la elevii mei, şi nu doar, modelaţi în manifestare şi gîndire de vedetele ce se perindă pe ecranele noastre... Chiar dacă nu ne vine a crede, televiziunea e un sistem educativ puternic al acestei comunităţi rătăcite. S-a găsit un păstor care să ofere de toate, de la un mijloc de umplere a timpului pînă la sentimentul de apartenenţă la un cult comun. Televiziunea prezintă realitatea după bunu-i plac, cît să poată şi manipula. Iar realitatea aceasta, după cum bine ştim, depinde de audienţă, de publicitate, de senzaţionalul spectaculos, neavînd de-a face cu o structură viabilă de valori, stîrnind doar valuri printre oamenii dezorientaţi. Mai tot ce se spune la televizor e luat drept adevăr de către un segment care are o putere enormă, colectivul, masa amorfă violată de politicieni o dată la cîţiva ani. Televiziunea, paroxismul ridicolului, maneaua zeificată, viaţa mondenităţilor troglodite intrînd sub pielea auditoriului mai ceva ca scabia, şi, fără tăgadă, primînd în faţa analizei unei cărţi importante...“ (Îmi pare rău că nu-i ştiu numele profesoarei din Constanţa, asta cu atît mai mult cu cît am observat, din notaţiile ei de pe Facebook, că e într-adevăr pasionată de munca de educator. Ştiu doar nickname-ul ei: Micul Prinţ.)

Constatarea că sistemul de învăţămînt de la noi este în suferinţă a ajuns să fie o mare banalitate. Acţiunile cu pretenţii de reformă ale ministerului, dar adesea haotice şi aberante, salariile mici ale profesorilor şi statutul social jalnic pe care-l are această categorie profesională, conjuraţia vechilor cadre didactice înrăite-n rele, care nu văd deloc cu ochi buni pe cineva care chiar vrea să facă treabă în şcoală – toate acestea au făcut ca dascălii valoroşi să depună armele. Să părăsească învăţămîntul şi să se ocupe de orice altceva, inclusiv de tot felul de treburi necalificate (care, oricît de jos ar fi, nu-ţi oferă atîtea frustrări ca munca de la catedră, din ziua de astăzi).

Aşa stînd lucrurile, rolul de educator l-au preluat televizorul şi calculatorul. (Lucru aplaudat, de altfel, de autorităţile noastre – nu recomanda preşedintele Traian Băsescu Google, în detrimentul învăţăturii temeinice?)

Cum îi educă televizorul pe copiii noştri? Nu este greu să ghicim.

Acum mai mulţi ani, cînd fiul meu era la grădiniţă, şi-a invitat cîţiva colegi la ziua lui. Una dintre fetiţele invitate, deşi îi era amică, i-a zis însă că nu poate să vină. Motivul? Ar fi pierdut Vacanţa Mare. Ce se alege dintr-un copil educat de mic cu Vacanţa Mare şi cu celelalte emisiuni aflate în siajul acestei producţii pline de spirit grobian şi de prost gust? Cum arată un copil care are drept modele personajele pe care le promovează televiziunile – Garcea, Irinel şi Monica Columbeanu (ieri), Gigi Becali şi Bianca Drăguşanu (astăzi)? Din păcate, Consiliul Naţional al Audiovizualului, atît de grijuliu să nu ajungă la cei mici scenele violente sau cu conţinut sexual, nu are nici un instrument pentru a bloca şi accesul prostului gust, al „valorilor“ de mahala, al personajelor kitsch, la copii. Iar rezultatele acestui proces de formare a tinerei generaţii, bazat pe ceea ce oferă televizorul, se văd din plin în societatea noastră.

Mai există desigur şi cîţiva profesori care nu s-au dat bătuţi, aşa cum e profesoara de matematică de la Constanţa, mai există şi cîţiva părinţi care-şi cresc copiii în spiritul bunului-simţ şi al adevăratelor valori. Aceştia fac un lucru minunat, dar trebuie să fie conştienţi că formează nişte oameni cărora le va fi destul de greu să se integreze într-o societate din ce în ce mai pervertită. Aşa cum le este tot mai greu şi lor, educatorilor adevăraţi.