Zilele trecute, Apple a anunţat o serie întreagă de actualizări ale sistemelor de operare de pe mobil/tabletă şi calculator, plus o serie întreagă de servicii care concurează alţi giganţi ai tehnologiei, ca Proactive, care vrea să se bată umăr la umăr cu Google Now. O să trecem peste toate specificităţile acestui gen de anunţuri ca să ajungem la felul cum evoluează calculatoarele chiar sub ochii noştri. 
 
De fapt, dincolo de Apple Music, şi alte lucruri pot fi explicate doar la modul foarte complicat, prin felul cum se conectează cu dispozitivele inteligente pe care le avem pe birou sau în buzunar, dar, raportat la ofertă şi la banii pe care îi dăm pe ea, evoluţia e foarte simplă: interfaţa pe care ne-o oferă un telefon sau un laptop se schimbă în aceşti ani pînă la punctul la care ar deruta foarte tare utilizatorii de acum cinci sau şapte ani. De fapt, asta s-a şi întîmplat cu Windows 8, sistem de operare propus de Microsoft, foarte bun în sensul performanţei şi al stabilităţii, dar zăpăcitor pentru utilizatorii conservatori de Windows. E celebră discuţia despre lipsa aşa-numitului Start Menu, dreptunghiul din stînga, jos, în care Windows îţi oferea toate programele. Derutaţi, utilizatorii au protestat şi au refuzat să cumpere un sistem mai nou şi mai performant, dar nefamiliar. 
 
Ceea ce e nefamiliar în Windows 8 e în realitate o revoluţie – şi veţi vedea de ce facem acest ocol prin lipsitul de strălucire sistem de operare de la Microsoft. E vorba de aşa-numita interfaţă – sau limbaj de programare/design – Metro, care e construită, şi construieşte, pe principiul economiei de mijloace grafice în favoarea funcţionalităţii. Din 2010, cînd Microsoft a lansat Windows Phone, pe ecran lucrurile au început să arate ca un mozaic de dreptunghiuri plate, frumos colorate, pe care cineva a scris/desenat îngrijit, dar foarte simplu, ce e / la ce foloseşte cutare dreptunghi (aplicaţie). 
 
Aşa cum se-ntîmplă în lumea sistemelor de operare, cei care au consacrat acest gen de simplitate au fost campionii a ceea ce se numeşte usability, calitatea pe care o are un program/sistem/site etc. de a fi uşor de folosit, oferind în acelaşi timp multiple facilităţi. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la Apple, care, în 2013, lansa iOS 7. De ce se-mparte ecranul în dreptunghiuri şi icoane simple şi estetice, dar mai puţin familiare, de cîtăva vreme? În joc e un concept fără nume în româneşte, anume skeuomorphism, care constă în reproducerea caracteristicilor unui obiect cu alte mijloace decît originalul. Coşul de gunoi de pe Desktop, fie el numit Trash sau Recycle Bin, e un exemplu. Un altul sînt documentele aşezate pe acelaşi Desktop, care reproduc, cu grade diferite de fineţe, teancuri de hîrtii scrise de mînă, la fel cum folderele sînt, aşa cum le zice şi numele în engleză, dosare care cuprind mai multe documente.
 
Cam aşa arăta sistemul de operare pentru mobile al Apple şi la lansarea primului iPhone, în 2007. Clienţii erau nevoiţi să se obişnuiască cu o interfaţă nefamiliară, cea comandată prin touch, atingerea cu buricele degetelor, şi aveau nevoie de repere vizuale care să-i ajute să facă asta. Calendarul semăna cu un calendar de perete, ceasul cu un ceas, aplicaţia YouTube cu un televizor şi aşa mai departe. La iOS 7, cel despre care vorbeam, aceste asemănări se pierd. Iconiţele, cum li se spune, sînt mult mai simple şi mai depărtate de orice ţi-ai putea imagina ca original – nu că YouTube ar fi făcut înainte de versiunea 7 a sistemului de operare al Apple ce făcea pe vremuri un televizor şi nici altele de acest fel. Ideea lui Jonathan Ive şi a celorlalţi designeri de la Apple e, cu alte cuvinte, că utilizarea noului sistem de operare, la nivel de gesturi, e deja familiară şi reperele vizuale nu mai au atîta importanţă. 
 
Motiv pentru care un telefon mobil – dar şi ultimele versiuni de sistem de operare de la Apple sau Microsoft – arată destul de ezoteric, dacă excluzi evoluţia către ele, lucrul care te face să le pricepi. Experimentul mental pe care îl sugeram, un utilizator mediu de acum cîţiva ani faţă în faţă cu un sistem de operare contemporan, stă în picioare: omul ar fi nelămurit în faţa maşinii, chiar dacă de la un punct încolo s-ar descurca. 
 
Toată povestea de mai sus merită pusă într-un context vechi de zeci de ani, deja. Context care e despre aşa-numita metaforă a desktop-ului. La cum am importat şi calculatoarele, şi utilizarea, şi meniurile lor, tindem să uităm că, la origine, desktop-ul e tăblia sau suprafaţa biroului. Cu calculatoarele ne descurcăm uşor pentru că interfaţa pe care ne-o oferă e ceea ce se găsea pe un birou acum 30 de ani, la apariţia şi răspîndirea pe scară largă a calculatoarelor personale. Ceea ce vedem acum pe ecran e din ce în ce mai îndepărtat de această metaforă, iar asemănările care persistă ţin mai degrabă de tradiţia calculatoarelor decît de ceea ce a fost la început, o încercare de a reproduce un aranjament din viaţa ne-computerizată, uşor de descifrat. 
 
În anii pe care-i trăim, asemănarea aceluiaşi ecran cu o lume azi dispărută – cine-şi mai ţine lucrurile aranjate pe birou ca în anii ’80? – e din ce în ce mai vagă. Noile interfeţe, fie că sînt programe, sisteme de operare sau altele, ar putea genera noi moduri de utilizare a calculatoarelor, în sens larg – de la telefon şi ceas inteligent pînă la monştri productivi aşezaţi pe birouri. Omniprezenţa dispozitivelor inteligente schimbă lumea în care trăim în feluri greu de prevăzut, dar cu consecinţe generoase în materie de creativitate. 
 
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009). 
 
Foto: wikimedia commons