Jocurile Olimpice de la Tokyo au fost un pariu de supraviețuire, căci altfel erau amenințate de dezorganizare și puse sub semnul întrebării. Dar totodată ele s-au constituit într-o șansă radicală pentru sportivii care, deja, le așteptau neliniștiți după anularea de anul trecut: anul 2020, anul tuturor regretelor, de la Jocuri la centenarul festivalului de la Salzburg sau la aniversarea a 75 de ani a celui de la Avignon. Anul 2021, pentru a salva o continuitate în pericol, trebuia să fie acela al reînvierii.

Jocurile s-au desfășurat în circuit public închis, dar planetar deschis: victorie a ecranului. Substituție de consolare căci, pentru destinul unui sportiv tînăr, patru ani sînt un interval decisiv. De aceea, poate, mai mult decît oricînd, implicarea a atins o intensitate deosebită. Și uneori a tulburat prin manifestări lipsite de orice reținere – un semn ce merită interpretat. Manifestări extreme.

Victoriile au fost ocazia unor reacții derutante prin exces și fără de rezervă. Atleți care se rostogolesc pe pistă sau țipă asemenea unor fiare eliberate din cușcă, echipe care se dedau unor dansuri neînfrînate, un săritor la înălțime care traversează stadionul urlînd pentru a-și îmbrățișa isteric un compatriot și el învingător, un alergător care-și sfîșie maioul la capătul unei curse perfecte… și cîte altele. Vechi spectator, aceste expresii derutante, fără de control și cenzură, inițial m-au surprins. Le-am înțeles sensul apoi. Acești sportivi s-au dedicat luni și ani de zile Jocurilor care păreau să fie suprimate chiar și în 2021, dar care, pînă la urmă, au fost confirmate. Ei au trăit cu panica Olimpiadei interzise în ciuda eforturilor depuse de cîțiva ani de zile, și aceasta i-a înspăimîntat. La Tokyo, impactul Jocurilor se datora și unei refulări ce-și găsea, miraculos, o soluție. O eliberare.

Japonezii au impus respectarea normelor sanitare, măști, gel dezinfectant, dar mai cu seamă absența spectatorilor. Săli goale sau genial concepute pentru a crea iluzia unei prezențe, grație scaunelor ce expuneau jocuri subtile de culori care, la televizor, creau impresia unui public. În absența lui, sportivii se confruntau cu propria lor singurătate, doar ei înșiși față în față cu cronometrele și cu adversarii mediatic îmbrățișați la capătul fiecărei competiții. Ei se implicau total fără prezența publicului și a ceea ce produce el ca stimulare exterioară. Aceasta explică, poate, tensiunea resimțită și reacțiile extreme, lacrimi sau țipete, care, constant, s-au manifestat. Solitudinea atleților accentua presiunea resimțită și acorda o valoare extremă victoriilor sau eșecurilor. O mare gimnastă americană s-a retras sub impactul „demonilor ce-i tulburau mintea”, o tenismenă care ocupa locul doi în clasamentul ATP a fost surclasată de o necunoscută. Alții, dimpotrivă, au realizat performanțe ce au depășit așteptările. Sportivii erau singuri și se confruntau cu propriile limite fără nici un alt partener. Ei se aflau față în față cu ceea ce, pentru ei, s-a transformat într-un test suprem: succesul la Jocuri. De aceea, fără îndoială, victoriile au suscitat adevărate simptome nevrotice. Cu atît mai intense cu cît lipseau martorii din tribune, dar noi, de aproape, le percepeam expresiile uneori isterice chiar. Peter Handke a scris un roman celebru despre „singurătatea portarului”, și aceasta a fost condiția generală a atleților reuniți în stadioane goale, dar conștienți de impactul unanim al performanțelor realizate. 

Cu ceva timp înainte asistasem la Campionatul European de fotbal care beneficia de un număr corect de spectatori, a căror participare, de astă dată, surprindea prin excesul reacțiilor care poate erau consecința revenirii pe stadioane. Ipoteză plauzibilă căci, la un alt nivel, și teatrele au cunoscut aceeași efervescență inedită, superioară nivelului atins de obicei. La Tokyo nu se auzeau decît strigăte dispersate ici și colo, lipsea rezonanța tribunelor și astfel atleții erau frustrați de intensitatea dialogului care exaltă, excită, stimulează atletul lansat în febra competiției. Cîteva zile mai tîrziu asistam la reprezentația cu Don Giovanni la Salzburg. Sala părea o hiperbolă a balurilor vieneze sau venețiene căci fiecare spectator purta o mască, dar nu din plăcerea disimulării, ci din obligație sanitară. Acest public saluta prin ovații marile reușite vocale: aici, cîntăreții nu erau singuri. La Tokyo, dimpotrivă, domnea tăcerea din jur, o tăcere deplină. De aceea, sportivii, frustrați de orice relație dialogală, se manifestau excesiv, fiind reduși la o dificilă condiție monologală. Lipsiți de partenerii din tribune, ei nu vizau decît reușita performanțelor și recompensa lor simbolică: medaliile. Frustrați de absența aplauzelor și uralelor, ei își doreau obsesiv reușita olimpică. Aceasta le explică, în parte, manifestările extreme de satisfacție sau cele dureroase de eșec. N-am auzit niciodată mai multe țipete și n-am văzut mai multe lacrimi ca la Tokyo. Impact al singurătății pentru acești salahori ai efortului condamnați să se dăruiască total într-o peșteră fără ecou. Dacă ecoul direct era absent, cel virtual exercita o presiune extremă. Nu ne vede nimeni din tribune, dar ne vede lumea pe ecrane. O asemenea distorsiune se afla la baza acestor derutante reacții cathartice de teamă și exaltare. Ambivalență vizată de mult la greci… Sportul, la Tokyo, a produs manifestări similare cu Oedip sau Medeea.

Acum, cu evidență, s-a revelat impactul psihologic produs de cultul performanței și de imperativul succesului. Îl bănuiam, dar niciodată mai mult ca acum el nu și-a dezvăluit puterea devastatoare. Acum, camerele de televiziune ce adoptă privirea de aproape ne-au permis să surprindem ochii angoasați ai gimnastelor în așteptarea rezultatelor afișate sau mușchii crispați ai alergătorilor de cursă lungă. Fragilitatea sportivului ne-a apărut ca o condiție indisociabilă a competiției. Din tribună urmărim o siluetă, salutăm un gest inspirat, dar pe ecran surprindem detalii, mărturii biografice secrete, altfel inaccesibile. Cînd excesul satisfacției, cînd crochiuri neliniștite. Ca acelea ale gimnastelor care, ca niște fetițe temătoare, strîngeau în brațe ursuleții din catifea, dublul condiției lor infantile. Această tandrețe de obicei ascunsă și revelată doar de transmisia televizuală e complementul exceselor produse de reușita supremă în peștera fără spectatori. Pe atleți i-am văzut altfel. Dar și ei au fost alții.

Ciudată relație întreținem cu durata pandemiei… În plină vară a lui 2021, citeam pe tribunele goale din capitala niponă Tokyo 2020, la Salzburg, pentru centenar, se prezenta opera lui Mozart jucată, acum o sută de ani, la deschiderea festivalului, în 1920 – s-a generalizat un efort comun de a anula anul „ciumei”. De a-i contesta existența. Ca acea doamnă bătrînă dintr-o caricatură care, întrebată ce vîrstă are, răspundea: „Anul 2020 nu-l pun la socoteală”.

P.S. Citesc și recomand oamenilor de teatru, studenților și nu numai excepționalul serial Shakespeare publicat de Adrian Papahagi la Editura Polirom. La el, cunoașterea textelor și exercițiul bibliografiei se asociază organic, fără pedanterie și nici divagații abuziv teoretice. Ultima apariție e consacrată lui Titus Andronicus și Hamlet.

George Banu este critic de teatru. Printre volumele sale recente se numără Viață și teatru pe scena lumii (Editura Polirom), Povestirile lui Horatio (Editura Tracus Arte.)

Foto: wikimedia commons