„Juma de kil? Mai pun  o ceapă să iasă leul?“ 

Piaţa Rîmnicu Sărat 2 este chiar lîngă Complex. De cînd n-aţi mai auzit asta: „Mai pun o ceapă să iasă leul?“. De niciodată. Fructele, legumele nu sînt perfecte decît în moartea lor, în cerul nostru de gură, învelite-n mirodenii, făcute terci pentru paradis. Nici preţul lor nu este mereu egal, mereu întreg. Nu este decît infinită fracţie. Cred că ceea ce m-a învăţat supermarketul a fost să iau cu bucata din lucrurile din care-n viaţă luam cu kilu’. Aveam curaj că nu mă vedea nimeni, nu negociam cu nimeni. Leguma era învelită şi-mbrîncită printre altele – detergent, toner, sîrmă de vase. Dar cînd piaţa-mi spune: mai pun una să vă iau leul, mi se pare că asta-i voluptatea şi că ea e la ea acasă. Încă o ceapă mi-a dat ţăranca. Nu, nu-mi dădea gratis. Nu era gen: ia-o şi pe asta că plec. Aţi văzut cum e această ultimă bucăţică? E aruncată cu indiferenţă în cîntar. Nici nu te vede, nici nu alege, nici nu priveşte. 

Bucăţica aia pare că nu există, deşi tocmai aia face diferenţa, umple locul. Ţăranca mea cu ojă şi pămînt pe deşte, ce cîştigă? Să vedem. Nu se scobeşte după centimă. Gest în plus, semn că mi-e puturoasă. Ar fi putut zice: „v-am pus de leu“. Cine mi-o verifică, eu? Nu. Nu-mi trece prin cap. Tîrguitul în piaţă e de plăcere utilă, nu de zgîrcenie posacă. Atunci? O fi iluzia unui respect între mine şi ea? Eu cred că mai degrabă e semnul propriului respect. Dom’le, asta sînt. Aşa stau lucrurile. Tocmai legumele astfel tîrguite te fac să te simţi bine. Deşi eşti ca orişicare. Duci în traistă şi ceapa, şi lipsa unei frustrări. Lipseşte leul.