E o senzație cel puțin ciudată cînd copilul tău ajunge la vîrsta la care, practic, ți-ai început tu viața. La care ai încercat și ai început să te pui pe propriile picioare și să te ții pe ele, ca să nu ajungi precum Bambi în celebra scenă de pe gheață.

Nu poți să nu te vezi în oglindă, dar dintr-o perspectivă evident diferită. Foarte bizară e senzația acută de schimbare de roluri: îmi aduc aminte cu claritate cum, parcă mai ieri, eram eu cea care avea 20 și ceva de ani și mama mea mă ajuta să mă pun pe propriile picioare. Mi se pare incredibil că acum sînt eu în acea postură, eu sînt cea care-l ajut, cum pot, pe fiul meu să se așeze la casa lui. Cam orice gest pe care-l fac e dublat de umbra aceluiași gest înfăptuit aproximativ acum 30 de ani de mama mea sau de bunicul meu, care m-a ajutat în egală măsură.

Ai zice, la o primă vedere, că e o nebunie ori ceva dificil de gestionat. Cum să-ți duci la bun sfîrșit gesturile cotidiene atîta timp cît asupra lor planează spectrul altora trecute și totul e comparat? Dar, în practică, nu e chiar așa. Comparația asta e benefică pentru că-ți oferă un model, știi, în general, ce ai de făcut. E ca un manual de instrucțiuni nescris, care se transmite din generație în generație și-ți intră în sînge. Sigur că îl adaptezi epocii în care trăiești și că nu e la fel pentru oricine. Dar unele „instrucțiuni“ rămîn valabile, indiferent de epoci și de persoane. Rămîne aceeași raportarea părinților (a celor mai mulți dintre ei) la copiii lor: îi iubesc și-i ajută necondiționat.

Sigur, „necondiționat“-ul ăsta e de discutat. Putem să aberăm fără sfîrșit primprejurul lui, să găsim situații-limită de genul ce te faci dacă, Doamne ferește, a ta odraslă a comis o infracțiune, chiar o crimă, cum îl mai sprijini necondiționat atunci? Dar cred că nu e cazul să-ntindem coarda într-atît, ci doar să ne rezumăm la ideea generală: ești alături de copiii tăi, desigur discutînd mereu cu ei și atenționîndu-i cînd o iau pe arătură, fără să aștepți ceva în schimb, nici recunoștință cuantificabilă, nici vreo medalie de onoare.

„Fără să aștepți ceva în schimb“ nu înseamnă că îți înveți progeniturile să fie fără suflet, indiferente și insensibile la toate cele ori chiar la nevoile tale. Ci că ești mereu conștient că, cel puțin pînă cînd vei deveni chiar neputincios, tu vei fi cel care vei da mai mult, de cîte ori va fi nevoie. Pentru că așa e în firea lucrurilor. Și acum nu mă refer la ajutoare materiale (deși, la o adică, nici astea nu sînt cu totul excluse, dar aici e o altă discuție), ci la o îndrumare cumva de la sine înțeleasă din partea unei persoane cu mai multă experiență și care a trecut, vrînd-nevrînd, prin situații mai variate.

Măcar în lumea de acum, cu minusurile ei cu tot, relațiile dintre părinți și copii au devenit mai normale. În sensul că se poate discuta aproape orice între generații, s-a ridicat embargoul asupra unor subiecte esențiale și altădată tabu, precum sexul. Iar părinții și-au mai dat jos din morga și autoritatea cu orice preț care se impuneau la început, la mijloc și chiar la fine de secol XX, se pot arăta mai democrați și mai vulnerabili. Nu le mai impun odraslelor alegerea carierei pe care ei o consideră înțeleaptă (deși sînt încă destui care o fac) și nici nu se mai amestecă într-atît în alegerea partenerului ori a formulei de conviețuire.

Lumea de acum e, desigur, mai complicată în destule ale ei, dar și mai simplă, măcar în cele materiale. Pe cînd aveam eu 20 de ani și mă mutasem într-un demisol, spălam încă rufele de mînă. Ca să nu mai spun de vase. Nu știam ce e ăla teflon și nici Jena, iar cratițele noastre erau din email, afumate de vremi și flăcări insistente. Nu se punea problema de toaster, pîinea se prăjea pe o tablă pusă pe aragaz. Nici vorbă de blender, existau niște mixere, totuși, cu vreo patru feluri de cuțite, dar mi se păreau, pe atunci, inaccesibile. Nic mop nu știu să fi avut, locul lui fiind ocupat de o cîrpă tot mai cenușie și mai rărită, tăiată dintr-un cearșaf vechi, pe care o spălam pînă la dezintegrare.

Aerul condiționat nu exista nici ca idee, se deschideau geamurile și, eventual, dădeai drumul unui ventilator timid și zgomotos. Chiar și aspiratorul nu era ceva obișnuit, locul lui fiind ocupat de bătătorul de covoare și de tradiționala bară din fața blocului. Nu puteai să te trîntești pe canapeaua ta din piele (din simplul motiv că, pe atunci, canapelele nu erau din piele) și să apeși avid pe telecomandă. Fiindcă nu aveai telecomandă. Trebuia să te dai jos de pe canapeaua ta înflorată căptușită cu burete, să te deplasezi pînă la televizorul mult mai pătrat și mai gros decît acum (nu degeaba aveau loc pe el și mileul, și tradiționalul pește) și să apeși pe buton.

Totul, acum, e mult mai ușor, măcar la nivelul ăsta, pragmatic, de organizare și așezare. Măcar mica normalitate, cea a minimului confort, e la îndemînă. Chiar dacă angoasele de schimbare și luare de la capăt rămîn. Și chiar dacă pe toate le faci, fie și din poziția personajului ajutător, cu umbra gesturilor din alte vremi în paralel.