„I loooove you!“ Pauză. O voce feminină metalică. Rîsete. „Marry me!“ Pauză, vocea, rîsetele din nou. Declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, rîsetele şi tot restul veneau de la o masă, acum cîteva zile, într-un bar bucureştean. Lumea, extrem de amuzată, se apleca pe rînd spre ceva ce părea a fi un telefon mobil şi-i urla tot soiul de chestii din astea în engleză. Foarte, dar foarte des, o persoană pe nume Siri a fost jignită. Ba că nu înţelege, ba că e de-a dreptul proastă, ba că ce are cu România de nu-i recunoaşte restaurantele şi magazinele. (Siri, dragi cititori dintre cei care, ca mine, înţelegeţi prea puţin sau vă interesează şi mai puţin gadget-urile astea noi, e o persoană care locuieşte într-un iPhone 4S, un telefon deştept.) 

După aia, tot din acelaşi telefon, a apărut o imagine cu un motan virtual care a fost frecat îndelung pe burtă şi care a tors la fel de îndelung. Motanul ştia a face diverse lucruri precum a repeta subţirel cele spuse de comeseni. Cotoiul, deşi simpatic, a fost pocnit cu degetele prin ecran şi a gemut. Cu acelaşi telefon lumea şi-a făcut poze în care fiecare apărea cu mustăţi: daliniene, einsteiniene, hulk hoganiene. Cea mai interesantă a fost totuşi conversaţia cu domnişoara Siri despre care vă vorbeam. Progrămelul cu pricina a stîrnit toate pasiunile fundamentale omeneşti. Ce-i spui unui robot atunci cînd te afli pentru prima oară faţă în faţă cu el? Păi, chestii de bază. Că-l iubeşti, că de unde e, cum îl cheamă. Te enervezi apoi că nu ştie de nici unele sau că nu-ţi pricepe engleza cu accent. E cam ca atunci cînd un coleg nou aterizează în mijlocul trimestrului într-o clasă de-a V-a. Mai puţin declaraţiile de dragoste, colegul cel nou le păţeşte pe toate: e întrebat diverse, bruftuluit şi înghiontit.

Nu-i absolut deloc de mirare că oameni în toată firea s-au amuzat teribil cu telefonul respectiv, că de regulă îi vorbesc, îl iubesc sau îl urăsc ca pe un seamăn în carne şi oase. Cunosc multă lume care şi-a poreclit maşinile. Roşioara, Miţa, Bubulina, dom’ Vasile, ba chiar, iertare, Pîrţoasa. Lume care vorbeşte cu ele, le alintă şi le mîngîie. Care le sfinţeşte la preot. Lume care plînge cu lacrimi mari şi adevărate atunci cînd trebuie să se despartă de ele. Legături trainice şi care şi-au dovedit stabilitatea de-a lungul anilor. O bătaie scurtă pe capotă: „Ehee, bătrînica asta nu m-a lăsat niciodată!“. Maşini de băieţi dichisite cu jenţi de nuştiucare şi iubite mai abitir ca iubita omenească. Maşini de fete decorate cu gene lungi pe la faruri. Maşini venerabile de pensionari care au cărat copiii la mare în fiecare vară pînă cînd copiii s-au făcut mari şi au plecat la casele lor şi şi-au luat propriile maşini cu care-şi vor duce copiii la mare.

Ştiu de asemenea că sînt oameni îndrăgostiţi de un fotoliu, oameni îndrăgostiţi de case, de rame de tablouri anume sau de un colţ de stradă. Multe reclame mizează pe legăturile astea de dragoste între om şi obiect. Pe compasiunea stîrnită de o lampă veche aruncată în stradă în ploaie. Eu mă trezesc vorbind cu mixerul cu care m-a înzestrat mama cînd am plecat de-acasă. „Să nu mi te horcăi acuma că avem treabă!“ Nu l-aş da pe nici o altă chestie nouă. O bucată de plastic şi metal în care, sigur că da, zace viaţă vie.

Vorbesc şi cu bancomatul cîteodată. Vă bănuiesc şi pe dumneavoastră că aţi făcut-o. „Cum fonduri insuficiente, băi!!!“ „Hai că eşti prost. Ţi-am zis că nu vreau chitanţă.“ Mi-ar plăcea să fiu una dintre camerele alea care supraveghează bancomatele de stradă. Să vezi lume strîmbîndu-se, nedumerindu-se, enervîndu-se şi vorbind cu o cutie. Ba chiar am văzut pe cineva plesnind un asemenea bancomat. Nu ştiu ce păţise omul, dar a izbit cutia aia cu sete. Mi-am zis uşurel, „Hai, măi, are şi ea un suflet!“. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.