Luna august se tot spune că este „a concediilor“, așa cum decembrie era numită, pe vremuri, „a cadourilor“. E un soi de obligație să fii plecat din oraș cînd e august – ai, n-ai treabă, ai, n-ai unde, ai, n-ai bani. Destinațiile se tot diversifică și mai toți și le etalează pe Facebook. Macedonia, Muntenegru, Corfu, Toscana, Marbella, Tenerife, Dubai, Corbu, Breaza, Săliștea Sibiului… Plaja de posibile locuri, toate „paradiziace“, e infinită și infinit diversă. Oamenii prezenți în oricare dintre locurile de acolo pun poze elocvente: unii, pur și simplu, pozează case, străzi, „colțuri de natură“ într-un mod simplu și convențional; alții se fotografiază pe ei înșiși în ipostaze, în general, debordînd de fericire: cu cîte o pălărie de pai pe cap, în costum de baie ieșind din spuma mării, cu ochelari de soare prin vreun oraș exotic ori temerar, eventual cu un băț în mînă și un rucsac în spate pe cărări de munte; în sfîrșit, mai există o categorie care surprind localnici, în diverse ipostaze, ceea ce nu-i neinteresant; și alții, care conceptualizează totul, fac poze abstracte și artistice, cu vreun petic de cer, un pom profilîndu-se pe el și niscaiva umbre blurate. Toate, indiferent de abordarea lor, vor să spună, în principiu, cam același lucru: sînt în vacanță, într-un loc cum n-ați mai văzut, și mi-e mai bine decît vă puteți voi imagina (și, eventual, decît v-a fost vouă vreodată).

Se conturează de aici (și nu numai) un soi de obligativitate a vacanței, derivată din fun morality-ul lui Bau­d­rillard și din Paradise News a lui David Lodge. Dacă e vară, și mai ales august, să fie vacanță, după toate regulile jocului. Să plec din orașul natal, să stau la hotel, eventual all-inclusive, să mă ghiftuiesc și să mă fac mangă în timp ce mă bălăcesc în piscină. Sau să vizitez un loc exotic, poate pe o cămilă sau, într-o croazieră, să văd peisaje mirobolante și bazaruri îmbelșugate, unde te poți tocmi în voie și veni acasă cu un geamantan în plus. Ori să fac o vacanță dedicată sporturilor extreme, de la scufundări la parapantă, cu adrenalina la maximum, în care nici un minut să nu fie obișnuit. Ori să văd vreun oraș occidental, unde să urmez vechea schemă arhicunoscută: vizitez fostul/actualul palat regal, catedrala centrală locală, zona pitorească și boemă, străzile comerciale și cele cîteva muzee de artă, clasică, modernă și contemporană, și eventual de istorie. Ori să mă ambalez într-o călătorie gastronomică, în care să degust, de pildă, vinurile Toscanei; sau într-una spirituală în Nepal ori India.

Lista ar putea, desigur, tot continua. Pentru cei care se trezesc rămași în București, în august, perspectiva e diferită. Într-o mare de trotuare încinse, populația rămasă în creuzetul natal parcă fierbe și ea pe dinăuntru. Cei rămași mustesc de conflicte înăbușite, augmentate de soarele infernal, ca-n Străinul lui Camus. De pildă, într-un Carrefour mai mic, iau de pe raft o cutie de bomboane și un vin rozé, să le fac cadou într-o vizită. Mă așez cu ele la coadă la casierie, aș zice reglementar, în spatele unui tînăr musculos, cu un rucsac zdravăn. Adăstăm noi ce adăstăm la coada potrivită, pînă cînd, la un moment dat, tînărul din față se întoarce brusc. Rucsacul lui uriaș catapultează vinul meu rozé drept pe podeaua Carrefour-ului. Evident, acolo sticla se face țîndări. Nimeni nu e rănit, nimic grav pînă aici. Gravă și mai ales absurdă devine situația cînd tînărul din față se întoarce la mine și-mi zice, serios și agresiv: „Tu ești de vină, stăteai prea aproape e mine, în spațiul meu personal!“

Furia mi-a întrecut uimirea de moment la auzul acestor vorbe. Orice om cu oarecare fărîmă de minte și respect față de ceilalți s-ar fi întors și ar fi zis: „Vă rog să mă scuzați, nu a fost cu intenție“. Se pare, însă, că replicile de felul ăsta sînt dintr-un film mai desuet. Acum se pune direct problema vinei și a responsabilității. Și ideea e că, în general, cam orice s-ar întîmpla, să nu fie vina ta. Vorbele lui m-au înfuriat atît de tare încît am început să bîigui, răstit, tot soiul de elucubrații despre bărbați, demnitate și asumarea responsabilității, amestecînd teorii feministe de duzină și frustrări din viața privată cu un caz tipic de mitocănie. Pînă la urmă, cred că am mers pînă acolo încît chiar să-i sugerez că ne-am fi putut bate dacă eu nu aș fi fost femeie etc. Cert e că, la auzul reacției lui, se trezise și în mine o bruscă vînă violentă, care mă transforma dintr-o cetățeancă ce se credea civilizată într-o mahalagioaică. Conflictul a fost aplanat, cu oarecare succes, de bodyguard-ul de la Carrefour, care a zis că nimeni nu trebuie să plătească vinul și mi-a dus o altă sticlă de la raft.

Cînd am ieșit, se făcuse noapte și soarele nu mai dogorea cu atîta intensitate asupra orașului. Oamenii rămași în el, nereglementar, în august, se pregăteau pentru alte întîmplătări agitate. Despre acestea, în numărul viitor.