Cînd nașa mea Zizi a ajuns în Austria, la mătușa ei, cînd a pășit victorioasă în lumea de dincolo, a dat semn. A început să ne scrie. Nu, nu pe WhatsApp, nici pe Facebook, nici măcar pe e-mail. De mînă, pe hîrtie, cu pixul.
Da. Pe vremea aceea se mai scria, în mod bizar, de mînă. Ba mai mult de atît, se scria doar de mînă, toată lumea scria de mînă. Fie că era vorba de un bilet lăsat membrilor familiei prin care îi informai că ai plecat să stai la o coadă, fie de un bilețel trimis în ore unei prietene în legătură cu un băiat care te place, fie de un raport la serviciu, fie de o lucrare la școală sau de seminar la facultate, fie de o filă din jurnalul personal, fie de o scrisoare. Fie chiar de o notă de observare a unei persoane de către unul dintre securiștii vremii. Sigur că exista, și atunci, o variantă mai oficială: documentul dactilografiat. Bătut la mașină. Rapoartele și lucrările cu adevărat oficiale, articolele de ziar și științifice, chiar și turnătoriile mai serioase, presupun, erau dactilografiate. Nu degeaba aveam noi la pensionul nostru comunist (Școala Centrală) cursuri de steno-dactilo. Ca niște vajnice reperezentante ale sexului frumos și mai ales slab, eram pregătite să devenim secretare. Să ajungem, cînd ne va veni timpul, una dintre doamnele acre cu coc și taior de nylon de prin birourile instituțiilor oficiale.
Dar, pînă atunci, cu mult înainte de atunci, am început să primesc cărți poștale de la nașa mea Zizi cea curajoasă și emigrată din amor. Cărți poștale și nu scrisori închise. Cred că era o tactică – așa se spunea și cred că așa era – pentru că scrisorile erau deschise și citite. De fapt, se vedea: plicurile veneau uneori desfăcute (sau prost refăcute). Știu cum sună asta în zilele noastre, cînd orice poveste similară cade-n teoria conspirației. Dar atunci chiar așa se-ntîmpla. Aveai rude în lumea cealaltă? OK. Voiai să comunici cu ele? Și mai OK. Dar condiția era ca schimbul tău de mesaje să fie deschis. Trăiam într-o mare comunitate, nu-i așa, și ce făcea unul știau toți, căci așa era fair. De asta conținutul cărților poștale trebuia să fie cît se poate de benign: în primul rînd, nici un fel de referiri la lumea de aici și la cît de greu începuserăm s-o ducem; apoi, nici o judecată de valoare despre lumea de acolo, ca să nu iasă prea bine; și, pe urmă, nimic mult prea personal – de pildă (și acum nu mă refer la cazul meu, eram copil cînd se petrecea povestea), nici un fel de detalii intime, sexuale. Sexul era ca-n filmele socialiste: protagoniștii se alergau un pic, apoi se țineau de mînă și-n cele din urmă își întemeiau o familie, care era celula de bază a societății.
Așa că, întorcîndu-ne la oile noastre, primeam cărțile astea poștale de la Zizi destul de regulat, o dată la o săptămînă, zece zile. Cărțile poștale în sine erau delicioase, pentru ceva timp au fost niște arici antropomorfizați, în diverse ipostaze și costume, de la cele de excursionist, de pildă, la cele de îndrăgostit (exista și o aricică, și apoi un pui de arici etc.). Textele de pe dosul lor îmi spuneau, în general, că Zizi e bine, pe unde a mai călătorit și apoi ceva simpatic despre mine. Oricum, pînă la urmă, erau doar cîteva rînduri.
Dar ritualul primirii lor era mai interesant. Eram mereu cu ochii la cutia de scrisori. Fie la cea standard, de fier, de la parterul blocului părinților mei, fie la cea din lemn, mai mare decît norma, care se deschidea în față, făcută de bunicul meu. Îmi dădusem seama că exista, pe undeva, o lume secretă, cu care se putea comunica, și ardeam de nerăbdare să-i primesc și să-i citesc semnele. Era o posibilitate, o deschidere în universul închis în care trăiam. Apăruse o breșă, o crăpătură în edificiul lumii familaire care, pînă la un punct, mi se păruse de nezdruncinat. Nu realizam încă toate neajunsurile societății în care viețuiam, dar simțeam cumva închiderea ei. Și prezența unui altundeva mă intriga.
Din ce primeam de acolo, nimic nu se arunca. Totul se colecționa. Într-o lume a penuriei, pînă la urmă (toate se găseau greu), a colecționa era un mod de viață. Așa puteai exersa posesiunea. Nu aveai, în general proprietăți semnificative (puțini aveau case în proprietate și puțini mașini, nici măcar electrocasnice nu prea aveai, căci nu prea existau), încît orice lucru „al tău” însemna ceva. Așa, cînd te întîlneai cu alții asemenea ție, puteai să-ți scoți colecția din sertarul ei și să faci schimburi. Colecția de cărți poștale era una dintre ele. Dublată de cea de timbre: cele scoase cu grijă de pe scrisori erau completate de cele pe care le puteai achiziționa din plicurile tematice de la poștă și, dacă mai țin bine minte, de la chioșcurile de ziare. Le luai, le deschideai înfrigurat – uneori aveai norocul să dai peste un timbru cu adevărat prețios (în limitele momentului) – și apoi le așezai cu grijă și pe categorii în clasor.
După ce primeai cărțile poștale, după ce le puneai în cutiuța ta secretă, te pregăteai pentru următorul moment esențial: răspunsul. Dar despre asta în alt articol.
