Copilul meu s-a născut în 1996. Un moment, cel puțin la început, de fericire extremă: ieșise Emil Constantinescu președinte, totul urma să se schimbe, să se reașeze, lucrurile urmau să intre pe făgașul lor cel drept și adevărat. Era începutul lumii noi, mai bune. Și sfîrșitul unei epoci corupte, mincinoase, ticăloase, aproximative.
Așa, cel puțin, vedeam noi (cei care, practic, ne începeam viețile de adulți) lucrurile după alegeri. Să faci și să crești un copil în momentul de atunci părea opțiunea cea mai bună, Paradisul. Existau chiar și pamperși, nu mai era ca pe vremea bebelușiei mele, cînd bunicul meu făcuse reumatism de la spălarea scutecelor cu apă rece. Nu se făceau cursuri prenatale pe atunci, dar aveam o doctoriță foarte bună (doamna doctor Pupi Rădulescu, care, din păcate, nu mai este printre noi), care ne monitoriza, pe mine și pe pruncul meu, conștiincios și drăgăstos.
A venit și formidabilul moment al nașterii, prin cezariană. Unde aproape totul s-a desfășurat conform planului, cu mici excepții: doctorul cu care urma să nasc fiind specialist în sterilitate, m-a cazat, în noaptea de dinaintea evenimentului, în salonul lui. În care toate celelalte paciente erau acolo pentru tratamente care să le ajute să rămînă însărcinate. Eu eram singura cu o burtă imensă, de care eram mîndră în mod real, dar, în fața lor, stînjenită. Atunci am simțit, la propriu, ce însemană the evil eye – niște săgeți precum razele din filme înfipte în marsupiul meu.
Dar a trecut și noaptea aia, iar a doua zi, la prima oră, am intrat în operație. Țin minte, și știu că am mai tot povestit asta, cînd m-am trezit și m-au întrebat dacă vreau să-mi văd copilul. Am întrebat dacă e sănătos, dacă e băiat (am fost sigură de asta, cumva, de la început, mereu vorbeam cu el la masculin) și, într-un mod ciudat, dacă e frumos. Mi-au răspuns la toate cu „da“ și apoi mi l-au adus. Și, deși știu că orice mamă normală (termen, de altfel, discutabil) din lumea asta ar fi simțit la fel, mi s-a părut că bebelușul meu e perfect și cel mai cel… Mi s-a părut exact așa cum una din cele trei fete de împărat îi promitea lui Făt-Frumos că-i va face un copil, dacă va fi ea aleasa: strălucitor, ca un cozonac copt atît cît trebuie, cu crustă aurie.
Era, desigur, toate astea, dar și o ființă plăpîndă și expusă intemperiilor. Drept care, cam în a doua zi de viață, a luat, din maternitate, un stafilococ pentru care a trebuit să facă injecții cu oxacilină de cînd s-a născut. Astăzi, am fi dat în judecată maternitatea, am fi protestat, am fi postat… Atunci, mai ales în condițiile în care doctorii se purtaseră atît de frumos cu noi, n-am făcut decît să ne îngrijorăm foarte tare. Și, ca de obicei, în perioada anilor ’90 și mai încolo, să ne simțim vinovați.
Eu, una, cel puțin, de cîte ori se întîmpla cîte ceva de felul ăsta, mă simțeam vinovată. Veneam la pachet cu toată „educația“ regimului comunist: acolo învățasem, în atîția ani, că societatea, în general, nu-ți oferă nimic sau, dacă-ți oferă, e ceva dubios, e o capcană de care mai bine te ferești. Că totul, dacă voiai să-ți iasă, trebuia să-l faci cu mîna ta, într-un sistem paralel: statul nu te ajuta, ci te șunta. Dacă ceva nu ieșea „conform planului“, erai de vină: nu făcuseși bine, nu te străduiseși destul…
Așa și cu stafilococul: cine știe ce nu făcusem bine în timpul sarcinii sau, poate, chiar în spital… Totuși, pe undeva, prin străfunduri, știam, de fapt, că maternitatea e de vină, dar nu puteam, parcă, să aduc asta la lumină, s-o conștientizez. Probabil totul se asocia cu neajunsurile fizice de după cezariană, cu depresia postnatală și, în general, cu stîngăcia gestionării noii situații.
Problema stafilococului copilului s-a rezolvat, stînd cu toții, însă, cu vreo cinci zile în plus la spital. Se pare, însă, că nu se rezolvase de tot, ci că l-am adus cu noi acasă, luîndu-l, pe rînd, și eu, și tatăl copilului. Ne-am luptat cu el vreo trei luni, cu același sentiment de vinovăție: continuam să nu facem ceva bine, probabil.
Am depășit momentul și au venit alte și alte etape. Sentimentul de vinovăție s-a perpetuat, de cîte ori ceva nu era conform planului. De pildă, cînd, pe drumul spre parc, trebuia să trec cu căruciorul, la un moment dat, printre niște gunoaie. Voiam să fi putut să le iau pe toate de acolo. (De fapt, probabil că puteam, dar, pe atunci, nu știam cum, eram prea copleșită să fac față, să mi duc viața.) La fel, la școala generală, una dintre cele mai bune din Capitală, cînd, la toalete, nu numai că nu erau săpun și hîrtie igineică, ci nici apă caldă. Iar pentru ceilalți părinți din clasă chestia asta nu părea să fi fost o problemă.
Între timp, bebelușul auriu de atunci a crescut, a parcurs, în pas alert și cu brio, toate etapele trebuincioase, ce mai, exact ca-n Boyhood (Richard Linklater, 2014). Între timp a terminat facultatea (mă rog, mai are un semestru), și nu oriunde, ci la Harvard. Poate părea că mă laud cu asta, dar nu-i așa: cînd o gîndesc, o scriu sau spun, am un intens sentiment de irealitate. Desigur, amestecat cu bucurie. Dar despre asta într-un număr viitor.
