E complicat să scrii despre fericire la un mod simplu, care de multe ori poate să pară de fapt simplist și superficial, dincolo de toată filozofia care există pe lume, de la începuturile ei, dincolo de toată chimia care există în fiecare dintre noi, de dozajul de serotonină (apropo, tocmai citesc Serotonina lui Houellebecq), de hormoni și de alte substanțe care pot fi responsabile cu fericirea și desigur, dincolo de toate cărțile motivaționale care vînd soluții de tipul „Cum să fii fericit în cinci pași“, cum să trimiți gînduri pozitive în univers care să se întoarcă la tine sub formă de bumerang etc. Și mai greu e să scrii despre fericirea asta banală, domestică, de zi cu zi, care nu duce, de fapt, nicăieri, care nu implică mari satisfacții – premii, realizări remarcabile sau mari posesii (vile și iahturi), experiențe spirituale – pelerinaje, călătorii în jurul lumii –, fericirea asta măruntă pe care parcă nici n-o poți numi fericire, pentru că la un moment dat începi să te mulțumești cu puțin, cu prea puțin, visurile tale de odinioară încep să se erodeze, să se spargă, ești fericit pentru că nu ești nefericit. Dar fericirea asta măruntă implică și o doză de modestie. Ești fericit pentru că ești sănătos, în vreme ce sînt oameni care se îmbolnăvesc și mor la 30-40 de ani, ești fericit pentru că nu trăiești, totuși, în Somalia sau în alte țări subdezvoltate din fundul Africii (deși ar putea să te mire cîți oameni fericiți sînt și acolo, în ciuda sărăciei și a foametei), ești fericit pentru că ai unde locui și nu te dă nimeni afară din casă, pentru că îți permiți o bere și trei mici în Obor, era un timp în care te uitai cu jind spre teresa cu mici și-ți numărai banii pentru ingredientele unei ciorbe care trebuia să-ți ajungă o bună parte din săptămînă, ești fericit pentru că relația ta merge cît de cît, da, nu mai e cea de odinioară, totuși există încă o comunicare reală și o armonie, în vreme ce cupluri în jurul tău nu se mai înțeleg și divorțează, ești fericit pentru că ai pisică, pentru că ai plantat cîțiva sîmburi dintr-o lămîie într un ghiveci pe balcon și te-ai pomenit, într-o dimineață, cu un lămîi firav și verde căruia tu i-ai dat viață. Dar cine să mai conștientizeze toate aceste lucruri care nu fac parte din sfera specialului, a extraordinarului, a prea-prea-ului și foarte-foarte-lui, care par să nu mai conteze, într-o societate care pune accent numai pe superlativ?

De cele mai multe ori, fericirea noastră trece nebăgată în seamă. Mai degrabă devenim conștienți de fericirea celor din jurul nostru. Fericirea copiilor e cea mai evidentă și mai prietenoasă pentru că ne pune în relație cu propria noastră copilărie. Nu am copii, dar stau mult în preajma copiilor pentru că îi simt ca pe acele baterii externe ale telefonului care te încarcă, nu în timpul somnului, nu în momentele de inactivitate, ci în mișcare. În plus, sînt cea mai autentică sursă de inspirație pentru orice. Am fost de curînd la o serbare de final de grădiniță, într-o zi ploioasă în care fetițele încearcau să-și ferească rochițele de gală, pe stradă, de stropii din baltă, iar băieții erau cam morocănoși în costumele lor de ursuleți. Se încurcau la poezia pe care voiau să o termine cît mai repede ca să scape de rol, se împiedicau în costumele alea un pic grotești, cîntau alandala cu ochii pe fereastră, se întorceau cu spatele la public, iar la final au pupat-o cu toții pe „tovarășa“ pînă cînd au albit-o la față. Era imposibil să nu te bucuri de bucuria lor și să nu le trăiești entuziasmul legat de ceea ce va urma în mica lor viață încă protejată – școala, înregimentarea, calificative și note, concurență, de ce fetița aia poate și tu nu?, Eminescu și Coșbuc, ecuația de gradul 2, pierderea inocenței care aduce implicit nefericire. Devenim conștienți de fericirea bătrînilor trecuți de 80-90 de ani pe care moartea nu-i mai sperie, care au ochii foarte limpezi și aproape goi, care își recapătă inocența și se bucură din orice – de o conversație pe banca din fața blocului cu un străin, de ceva dulce, de faptul că a trecut o zi în care nu i-a durut nimic sau în care s-au simțit mai puțin singuri.

Îmi dau seama că, la vîrsta asta „de mijloc“, în care ai tot timpul proiecții și prea puțin timp ca să trăiești într-adevăr, fericirea e de cele mai multe ori retrospectivă. Ce mișto a fost cînd am fost în Sicilia în februarie și, în timp ce la noi erau 3 grade, noi stăteam pe terasă, beam vin și ne uitam la marea incredibilă de la Taormina, în jurul nostru mirosea a flori necunoscute nouă, în vreme ce în București pomii nu erau nici măcar înmuguriți, ce mișto a fost în concediu cu toată gașca, ce bine ne-am înțeles cu toții atunci, iar cînd ne-am reîntîlnit în București, la o bere, cu toții eram stresați de job-ul de a doua zi, nu s-a mai legat nimic. Fericirea se consumă între amintiri mai mult sau puțin recente și proiecții ale unor potențiale clipe de fericire viitoare – ce vom face mîine, peste două săptămîni, peste un an, ca să repetăm, ca să ne asigurăm că, cel puțin pentru cîteva zile, ore, vom fi din nou fericiți. Uneori ne mutăm proiecția asupra copiilor noștri – ce vor face ei peste cîțiva ani ca să ne facă fericiți. Vor absolvi o facultate de top, vor avea job-uri bune, vor face copii pentru ca noi să fim niște bunici fericiți, să ne încărcăm precum niște telefoane mobile la bateriile externe?

Uneori definim stările de fericire prin ieșirea din niște stări de nefericire, momentul acela în care respiri ușurat, am scăpat. De o posibilă boală, de un posibil conflict, de un posibil declin. De pildă, momentul în care, deși ai niște suspiciuni, ieși din cabinetul unui doctor care îți zice că ești perfect sănătos, e un moment de profundă fericire. Momentul în care, dacă îți e frică să zbori, avionul aterizează, își pune roțile pe pistă și te simți ușurat, nu se compară cu nimic altceva, te simți de parcă ți se oferă o nouă viață. Dar mai sînt și clipele de fericire mărunte, total ignorate, de care nici nu-ți mai dai seama – de pildă, atunci cînd începi să cînți fără motiv prin casă, atunci cînd faci prima baie a anului în mare, îți place o muzică pe care o auzi și începi să te miști, să dansezi, atunci cînd ți-e sete și bei o bere rece și bună care te amețește ușor, atunci cînd pleci într-o scurtă călătorie cu mașina și ieși din oraș, nu mai vezi doar blocuri și asfalt în fața ta, vezi și cîmpul care se întîmplă să fie verde, liniștitor, cu maci roșii pe margine.

Nu-mi dau seama ce mi-a venit să scriu despre fericire, poate din cauza faptului că de aproape trei luni sînt departe de București, undeva în Ardeal, m-am obișnuit cu tot ce e aici, cu oamenii drăguți, cu orășelul fără agitație, zgomot și noxe, cu mîncarea care parcă are alt gust, cu pădurea din spatele blocului în care locuim, din care în fiecare dimineață se aud o mie de păsări, iar căprioare coboară pînă în parcare, cu apusurile de soare privite de pe balcon, munții din depărtare, în vreme ce acasă nu zăresc pe fereastră decît zidul casei de vizavi. Toate mi se par firești, uit să mă mai bucur de ele și totuși îmi dau seama deja că ceea ce mi se întîmplă acum este o perioadă fericită din viața mea. Însă îmi dau seama și că, dacă m-aș muta definitiv în orășelul acesta, abia atunci mi aș aduce toate nefericirile de dincolo și aș începe să compar lucrurile. Barometrul meu personal pentru stările de „fericire“ este legat de faptul că nu-mi vine să mai scriu nimic. Părinții mei locuiesc într-o casă la Breaza, cu o curte idilică, cu flori, cireși și pisică, mereu cînd merg acolo îmi propun să scriu și de fapt mă trezesc într-o stare un pic abulică și contemplativă – mai trece un fluture, mai ciripește o pasăre, lumina se filtrează altfel printre crengile gutuiului, în funcție de oră. Simt cum devin un melc care se deplasează extrem de încet în pridvorul casei, atent la tot și în același timp decuplat de lumea din jur.

Vă doresc să fiți fericiți!