Nu mi-a plăcut niciodată matematica în mod special, însă m-am descurcat cu ea pînă cînd am intrat la liceu, în gimnaziu aveam numai note de 9 și 10. Probabil pentru că îmi plăcea mult de profa de mate – era severă, fără să fie autoritară, nu venea la clasă doar ca să trîntească niște note în catalog, se vedea o bucurie sinceră pe chipul ei atunci cînd își dădea seama că și cel mai slab copil din clasă înțelegea rezolvarea unui exercițiu sau a unei probleme. Și bucuria asta care i se răsfrîngea pe chip parcă o făcea mai frumoasă – sau doar mi se părea mie. Am învățat la matematică doar de dragul ei. Însă în momentul în care am hotărît de capul meu să dau admitere la un liceu cu un profil real, de matematică-fizică, cum era pe atunci (deși taică-miu mi-a spus de cîteva ori „N-ar fi mai bine să mergi la filologie?“, dar l-am ignorat total), din motive multiple dintre care cred că cel mai important a fost faptul că în clasele „de uman” nu prea erau băieți, ai mei au decis la rîndul lor să iau meditații la matematică pentru a fi sigură că intru. La liceele importante din București, la profilul real se intra doar cu medie peste 9,50 sau așa ceva, trebuia să evoluezi perfect la paralele și să nu cazi de pe bîrnă, altfel te pomeneai în clase de chimie-biologie sau, Doamne ferește, de uman, „prin alunecare”, acolo se adunau toate loazele, toți „ratații”. Gîndindu-mă la toate astea, îmi dau seama cît de puțin a evoluat sistemul nostru de învățămînt în ultimii 30 de ani, în esență nu s-a schimbat nimic. Așadar, meditații la matematică pentru un copil de 9 și 10, bani investiți de părinții în „viitorul” copilului, un prof cu recomandări bune – toții elevii îi intraseră la mate-fizică pe la „Sava“, „Lazăr“, „Mihai Viteazul“ etc., dădea meditații pe bandă rulantă la el acasă, în sufragerie. În clasa a VIII-a, pe cînd trăiam în lumi imaginare de prin cărți și mă credeam pe jumătate Scarlett O’Hara, pe jumătate John Blackthorne din Shogun, meditațiile la matematică au reprezentat singura mea traumă. Proful de meditații nu se lumina la față cînd pricepeam ceva, în schimb se enerva cînd greșeam și începea să bată ritmic cu pixul în masă și să-mi spună pe un ton înțepat „Băiețel!”. Uram atît de tare „schema” asta a lui, încît cred că aș fi preferat să-mi tragă două palme. Totuși, am intrat la liceul pe care mi-l doream, la profilul matematică-fizică, cu 9,85. Și atunci a început calvarul.

Încă din prima zi, mi-am dat seama că băieții de la mate-fizică din clasa unde nimerisem nu erau cine știe cine. Într-adevăr erau vreo șapte-opt, deci substanțial mai mulți ca la secția de uman, însă toți erau timizi, imberbi, tocilari, infantili, în concluzie niște puștani penibili, vreo doi-trei foarte buni la matematică, așa că imediat au devenit obiectul adorației profului nostru de mate care ne era și diriginte (și care, sinceră să fiu, cred că era și cam misogin, căci nu prea le băga în seamă pe fete). Așadar mitul conform căruia profilul de mate-fizică conferă liceanului de cinșpe ani o oareșce prestanță și masculinitate a picat rapid. De fapt, cred că puteai să numeri pe degetele de la două mîini băieții care arătau bine în tot liceul și toți erau într-a douășpea și în echipa de baschet, în concluzie inaccesibili. Să revenim la proful de mate. Scopul liceului nostru „de renume” era să producă olimpici naționali pe profilul lui, cel de mate-fizică, așadar singura misiune a profului nostru era să descopere și să antreneze acești potențiali olimpici. Aveam șase ore de matematică pe săptămînă, plus ora de dirigenție care era, desigur, tot de matematică. Pe dirigintele nostru nu-l interesa defel ce se întîmpla în sufletele unor copii de cinșpe ani, în plină tranziție spre „democrația” anilor ’90, cînd unii dintre părinții noștri se îmbogățeau peste noapte, însă cei mai mulți rămîneau șomeri. Îl interesa doar performanța și era obsedat de materia lui, de aceea orice problemă care se punea pe tablă nu era de oriunde, ci din Gazeta matematică. Altfel, părea un tip de gașcă și vag abordabil, venea la clasă în blugi și tricou și încerca să facă chiar și poante la care nu rîdea nimeni. Curînd, s-au desprins din pluton „băieții” ăia buni care îi meritau atenția, iar noi, ceilalți, în general niște fete cu fluturi în cap, am devenit doar niște muște care îl bîzîiau inutil. La prima mea teză din clasa a IX-a, la matematică am luat 4,30. Proful a fost dispus să recalculeze notele, în fața clasei, eu aveam senzația că rezolvasem totuși un exercițiu, la limită, m-am dus la catedră ca să mă milogesc de el să-mi mai dea 20 de sutimi, ca să fie 5. Nu mi-a dat sutimile, cred că de-al naibii, am ieșit din clasă plîngînd și de atunci am început să urăsc visceral matematica. Și tot de atunci, indiferent de ce ni se preda, n-am mai priceput nimic.

În general, de-a lungul timpului, am observat un soi de obtuzitate a unora dintre profesorii „de real”, fie că e vorba de matematică, de fizică sau de chimie. Mi se părea că oamenii ăștia parcă nu trăiesc în lumea noastră, parcă văd numai cifre, ecuații, formule pe care să le înșire pe-o tablă. Și ce e mai grav este faptul că își văd și elevii ca pe niște cantități măsurabile pe care să le încadreze în tabele. Le lipsește un anumit gen de sensibilitate didactică. (Totuși, să nu generalizăm, am cunoscut și profesori de matematică excepționali, cum a fost profa din gimnaziu.) În urmă cu cîțiva ani, cînd mergeam prin școlile din țară ca să le prezentăm copiilor cărțile noastre de la Editura Arthur, în calitate de autori, la o școală din Ploiești ne-a întîmpinat la poartă o doamnă în vîrstă, autoritară: „Ce căutați voi aici? Io-s directoarea școlii”. I-am explicat că era vorba despre o „activitate” stabilită din timp cu doamna profesoară de română X, o întîlnire între autori și elevi. Cu cărțile noastre în spate, ne-am simțit ca Martorii lui Iehova. Pînă la urmă, doamna s-a mai îmbunat și ne-a lăsat să intrăm: „Mda, habar n-aveam, că eu sînt de matematică...”. Sigur că știa despre ce era vorba, sigur că profesoara de română o anunțase din timp, însă orice „activitate” în afara materiei ei i se părea inutilă. Niște scriitori, who cares?

În clasa a X-a, ai mei m-au mutat într-o clasă paralelă, tot de mate-fizică, aici proful de mate s-a dovedit a fi mult mai „uman” sau cel puțin cu mine, iar cînd și-a dat seama că nu am nici o treabă cu materia lui, ci mai degrabă cu literatura, m-a lăsat în pace. L-am apreciat pentru asta, pentru putința lui de a înțelege că există multe alte lucruri dincolo de matematică. Totuși, a obținut performanță, de pildă una dintre fostele mele colege este profesor universitar la Facultatea de Matematică. Adevărul e că fata era brici. Și de curînd s-a apucat de teatru, joacă într-o trupă de amatori, am văzut-o într-o piesă și mi-a plăcut, am asistat la încă o dovadă de „deschidere” a unui profesor de matematică spre lumea noastră, a celorlalți. M-am bucurat pentru ea.   

Însă mă întreb și acum de ce oare n-am înțeles nimic, dar chiar nimic, din matematica aia de liceu. Nu eram atentă la ore? Eram mai „retardată” decît alții, aveam mintea în colțuri? Cum de reușeau unii să rezolve problema de pe tablă din Gazeta matematică și mie mi se părea o constelație necunoscută? Oare creierele noastre, atunci cînd sînt în formare, pot fi setate într-o anumită direcție de către un profesor bun? Spre cifre sau spre litere? Spre formule sau spre poezie? Cît de mult poate influența un profesor bun, indiferent de materia pe care o predă, destinul unui om? Poate că asta e întrebarea esențială pe care ar trebui să și-o pună toți cei care s-au perindat inutil pe la conducerea unui minister al Educației aflat într-o eternă reconstrucție, îngropat în hîrtii, programe și raportări.

Cît despre matematică, am și acum coșmaruri, iar aceste coșmaruri se repetă din generație în generație, taică-miu are coșmaruri cu profa lui de matematică, cu doamna Muscă: îl scoate la tablă într-a cincea, iar el își uitase „lecția”. Îmi dau seama că nu mai știu cum se rezolvă o ecuație simplă de gradul 2. Că nu mai știu aria unei piramide. Ce să mai zic de logaritmi, de sinus și cosinus, de cumplita analiza matematică? Pentru mine a fost ca limba chineză. Niciodată, dar niciodată, toate aceste cunoștințe „acumulate” în atîția ani de școală, și nu mă refer doar la cele de matematică, nu mi-au folosit la nimic în viața reală.