Am văzut de curînd Cinema Paradiso, povestea splendidă a unui copil și a pasiunii lui pentru film. O pasiune pe care, mai tîrziu, o va asuma ca profesie și care îl va face celebru în lumea întreagă. Povestea începe într un mic orășel sicilian, de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu oameni săraci, care trăiesc între ritualuri seci, lipsite de viață, dar necesare supraviețuirii, și bucuria de a „conviețui“ cu umbrele ce se zbenguie pe pînza unicului cinematograf al orașului. În timpul zilei, comunitatea pare că abia răsuflă. Dar odată cu venirea serii, o inimă uriașă pare că însuflețește întreaga comunitate așezată în fața marelui ecran: cu toții sînt fericiți să rîdă, să plîngă, să iubească, să urască, să lupte sau să petreacă alături de mari artiști și mari povești. Toto este un băiețel sărac, care crește alături de mama și sora lui. Tatăl i-a murit pe front. Are viața obișnuită a oricărui copil din Europa acelor ani: școală, lipsuri, responsabilități prea mari pentru umerii lui, mici găști de prieteni, ruinele și rănile lăsate în urmă de război. Un singur colț, întunecat, prăfuit, periculos, scrijelit, de Paradis: camera de proiecție a cinematografului din care privește, printr-un ochi săpat în zid, spre două lumi paralele: lumea reală, cea în care-și duc viața, zîmbetele și lacrimile concitadinii săi, și lumea fantastică, cea derulată pe ecran.

Sigur, filmul are mult mai multe de spus și de văzut decît cele la care mă voi referi. Am să mă opresc doar la una dintre multele întrebări pe care desfășurarea filmului le lasă în urma ei. Și anume: cum se naște pasiunea în mintea și inima unui copil? Pasiunea aceea care îți transformă definitiv viața, căreia ești pregătit să îi subordonezi ani, sentimente, oameni? Evident, filmul nu se construiește în jurul unei „rețete“ pedagogice. E departe de orice lecție de dirigenție. Dar poți urmări secvențial cîteva trepte pe care musai trebuie să le urci pentru a naște curiozități, interese, pasiuni în inima și mintea unui copil. Pentru micul Toto, cinematografia nu era una dintre multe ore de așa-zisă „dezvoltare personală“ la care se înghesuie, azi, adulți și copii. Ci singura bucurie, într-o lume necăjită. Bucuria de a visa la viețile celor de pe ecran, bucuria de a evada din cenușiu, bucuria de a privi la efectele scenelor de pe ecran asupra celor din jurul lui etc. Primul semn, firav, dar important, că cel mic se apropie de ceva care ar putea să îl intereseze este bucuria cu care face primii pași, din proprie inițiativă. Fără reguli, fără explicații multe, fără presiuni. Purtat numai de pura seducție. Lăsat singur să exploreze, să descifreze, neînghesuit de un program infernal în care, pe lîngă cinematografie, ar fi trebui să urmeze și niscaiva cursuri de înot, patinaj, pian, șah, balet, artă teatrală, canto și tenis.

Mai departe: cum se transformă dis­trac­ția în pasiune? Filmul ar fi putut rămîne pentru micul Toto doar un mijloc gratuit de entertainment. Şi aici e de menționat felul în care era trăită de micul personaj întîlnirea cu filmul: bucuria orelor petrecute în sala de proiecție era una furată, obținută cu greu, cu tertipuri copilărești, prin care păcălea vigilența adulților de lîngă el: mama, care îi aducea aminte de responsabilitățile curente, proiecționistul care-și ferea aparatura, vitală pentru serile comunității, preotul care cenzura orice abatere de la normele Bisericii etc. Bucuria copilului era parte din viața lui și a orășelului, și nu o anexă de care trebuia să se ocupe în timpul liber. Filmul se dăruia, generos, tuturor: și copiilor, și adulților, și bogaților, și săracilor, și „deștepților“, și proștilor. Iar Toto savura din plin lumea fără granițe care i se arăta în fața ochilor.

Dar lucrul poate cel important pentru nașterea și grădinărirea unei pasiuni rămîne întîlnirea, la momentul oportun, cu un mentor. Un mentor potrivit, capabil să transmită propria-i pasiune. În cazul micului sicilian, proiecționistul: un om sărac, semianalfabet, singuratic, aspru, care, treptat, fără prea multă bunăvoință la început, îl lasă să invadeze și să cerceteze mica sa proprietate: sala de proiecție. Tot el este cel care îl sfătuiește pe adolescentul Toto să lase în urmă trecutul, balastul și să plece acolo unde va putea trece de la bucuria privitului la aceea a propriei creații. Poate totul sună puțin sentimental pentru sensibilitatea noastră postmodernă. Dar nu numai emoțiile „complexe“ și marile construcții subtile pot stîrni vocații. Trebuie să lăsăm loc și simplității, impulsului curat, emulației copilărești. 

Maria Iordănescu este psiholog.