Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

În urmă cu cîteva zile, la o coadă într-un aeroport, am ajuns la o discuție cu tatăl meu, una puțin nepotrivită în perspectivă imediatei mele desprinderi de pămînt. Vorbeam despre diferența dintre semn și simbol, încercînd să determinăm căreia dintre cele două categorii i se substituie cuvîntul. Semnul este văzut ca o convenție, un element arbitrar care poate fi inventat de două persoane și neînțeles de restul lumii, în timp ce simbolul înglobează în forma sa ceva din semnificația sa. Termenul symbolon desemnează tocmai această punere împreună a obiectului cu semnificația sa. Ca om creat din pămînt, urma să mă despart tocmai de pămîntul pe care îl numesc țara mea, fără să fiu sigură dacă ea îmi aparține mie în vreun fel sau dacă eu îi aparțin ei. Urma să zbor. Astfel, cum zborul reprezintă pentru ființa umană ruperea de pămînt, el nu poate fi pus decît sub semnul diabolicului.

Interesantă atît prin prisma concluziilor la care am fi putut ajunge dacă terminam discuția, cît și prin ipotezele pe care le pot naște aceste concluzii, discuția a fost abandonată prematur pentru că am ajuns la ghișeul pentru check-in. Am recuperat povestea cu ajutorul memoriei, concentrîndu-mă însă pe alt aspect: contextul. Adesea am senzația că oamenii au tendința de a exagera într-o direcție: aleg fie să își concentreze toată existența într-o lume materială, a palpabilului și a contextului lipsit de conținut, fie – într-o încercare disperată de regăsire a spiritualității – ignoră contextul. Și totuși contextul are atît de multe de oferit, dacă este văzut ca un element care să fuzioneze cu conținutul. Dialogul nostru s-a născut în așteptarea zborului, la despărțirea (temporară) de ceea ce numim țara noastră. Cuvîntul patrie, latin, cu o rezonanță elegantă, pare să aibă o puternică legătură cu cei care au crescut din pămîntul ei. Pentru mine, țara atribuie un spațiu unor oameni care au cel puțin una dintre componentele alcătuirii lor spirituale similară. Este un simbol.

Zborul, fantezie lucidă a omului din toate timpurile, este asociat cu visul, cu evadarea, cu o eliberare finală de tot ce încorsetează și închide și țintuiește. Totuși, zborul este și simbolul orgoliului uman care, în încercarea de a depăși limitele a ceea ce este omenesc, are ca urmare tocmai dezlipirea totală de materialul esenței sale: pămîntul. Omul stăpînește văzduhul astăzi, dar oare cît de mult îi va lua să își dorească să atingă soarele, asemenea lui Icar? Va veni oare momentul în care aripile unui Icar modern se vor topi din cauză că încercăm să accedem la inaccesibil? Azi zburăm cu ajutorul științei, ieri cele care zburau erau vrăjitoarele. Magia și știința, aceste ,,nevoi imaginare“, cum le numește Ioan Petru Culianu (în volumul său Eros și magie în Renaștere), sînt manifestările fizice ale orgoliului luciferic, ale mîndriei Meșterului Manole care, după ce a construit cea mai frumoasă mînăstire din lume, crede că mai poate construi ceva superior. E inevitabil așadar ca zborul, posibil prin știință și magie, să se soldeze cu căderea. Se prea poate ca, cel puțin la modul figurat, desprinderea de pămînt să ne fie fundamental imposibilă. Adam nu se poate sustrage termenului de adamah, pămîntul roșiatic din care a fost creat. Maimonides, filozof iudaic medieval, merge pînă la a susține că există o conotație etimologică între cei doi termeni: adam și adamah. Această idee vine în sprijinul afirmației că omul are datoria de a (se) valorifica și de a (se) îngriji pămîntul, element important pentru el atît prin prisma faptului că îi oferă subzistența, cît și prin faptul că îi oferă un anumit tip de mediu și niște condiții fundamentale în evoluția lui. Pămîntul locuit, denumit patrie printr-o coincidență istorică, reprezintă un tip de identitate umană.

Relația cu pămîntul s-a dovedit însă, pe parcursul anilor, a fi destul de dificilă. După accederea la cunoaștere și cădere, primilor oameni le-a fost dat să muncească pămîntul „cu sudoarea frunții“ pentru a-și cîștiga „pîinea“ (Vechiul Testament, Facerea, capitolul 3, versetul 19). Țara a fost mereu văzută ca întoarcerea la o ordine pe care omul a pierdut-o. Însuși termenul de „tărîmul făgăduinței“ implică promisiunea unei reîntoarceri. Totuși, țara este o formă de organizare umană, lipsindu-i caracterul divin. Această împărțire statală nu a respectat mereu nevoile și drepturile celor ce locuiesc într-un spațiu trasat cu liniarul, nici nu a pledat pentru virtuți sau valori. Nevoia de delimitare a teritoriului a apărut ca o reacție de apărare în fața unui nou dușman. Noul factor care intră în discuție este timpul care, îmblînzit și ordonat omenește, devine istorie. Timpul este o noțiune relativă în sensul în care perceperea lui ține de subiect, deși obiectul e același. Consemnarea istoriei, făcută prin cuvînt, implică o imitație de gradul al III-lea, pentru că evenimentele pe care le trăiește o entitate colectivă sînt redate de un singur individ care încearcă să le organizeze dintr-o perspectivă colectivă. Astfel, spațiului pe care omul îl domesticește îi corespunde un timp, domesticit de asemenea. Într-o manieră generalistă, patria devine entitatea cea mai vastă care îi poate fi intimă omului prin îmblînzirea dimensiunilor spațiale și temporale. Această apropiere este posibilă doar prin organizarea lor, chiar dacă rezultatul este stabilirea unor granițe nefavorabile.

Există o barieră, al cărei loc poate fi delimitat prin limbaj, între intim și îndepărtat. Pronumele de persoana a III-a sînt folosite pentru a desemna ceea ce e cît se poate de departe de cel care efectuează această clasificare prin vorbire. „El“, „ea“ sînt elemente îndepărtate, admirate sau urîte sau ignorate. Orice tip de legătură afectivă între cel care vorbește pare să-și piardă din intensitate, datorită sugestiei de distanță obținută prin folosirea termenilor. La capătul opus, în spațiul meu cel mai intim sînt eu. Undeva într-o zonă intermediară se găsește acel „tu“ folosit retoric, ca „Tu, patrie!“, „Tu, prietene!“, „Tu, mamă!“. Acest mod de adresare directă prin folosirea persoanei a II-a, întîlnit în poezia naționalistă, pare definitoriu pentru relația unui om cu țara sa. În ceea ce mă privește, observ cu o oarecare ironie că îmi dau seama de substanțialitatea frazei „Tu, țara mea!“ doar dintr-o poziție externă față de elementul invocării, patria mea aflîndu-se la o oarecare depărtare. Mă adresez astfel din afara țării, persoana a II-a fiind complet separată de persoana I.

La întoarcerea în țară, după o călătorie frumoasă, am încercat din nou să îmi definesc relația cu spațiul acesta. În drum spre casă, prin oraș, am realizat că sînt cumva conținută de această țară, că există o oarecare nepotrivire în adresarea la persoana a II a față de o entitate căreia nu mă pot sustrage. Într-un mod poetic, se poate spune că am fost „plămădită“ din adamah-ul acestei țări și că problema de apartenență (pe care mi-o puneam la plecare) nu are sens. „Tu, țara mea!“ se transforma încet în „Noi, țara mea!“. Din acest punct, ultima revelație este aceea de „Eu, țara mea!“. Patria este simbolul ce leagă ființa de mediul în care s-a născut, care îi definește relația cu timpul și îi dă o istorie înainte de existența fizică. Eul personal devine patria spirituală a fiecăruia. Relația cu țara nu mai are nevoie de termeni care să exprime posesia. Eu nu am nici o nevoie și nici un drept să susțin că eu îmi aparțin în întregime mie însămi. 

Teodora Silvia Modoi are 18 ani și este elevă la Colegiul Național „Emil Racoviță“ din Cluj.

Foto: L. Muntean