Domnul îşi urma soţia cu un aer caraghios de absent. Într-o mînă ţinea un ghiveci din cele ce se atîrnă, din care se revărsau zeci de petunii planturoase, roz. În cealaltă ducea un ghiveci la fel, plin cu o tufă gureşă de cerceluşi. Evident că habar n-avea ce fel de flori cară şi prea puţin îi păsa; aerul de martir suprem al plictiselii îi ucisese orice poftă de viaţă. Năduşise în frumoasa grădină a florăriei în care iar îl tîrîse nevasta – a nu ştiu cîta oară de cînd s-a împrimăvărat afară şi de cînd au început să răsară felurite răsaduri şi puzderii de bulbi buni de plantat în jardinierele din balcon.

Oricum, nu era singurul în situaţia asta. Grădina florăriei, mare, în aer liber, undeva lîngă Icoanei, era plină de fete şi femei care zburătăceau de la un ghiveci la altul.

„Rozmariiiiiiiiiiiiiiiiiiiin!!! Au şi rozmariiiin!“, a răcnit o doamnă fix în urechea mea, care eram, e drept, pe aceleaşi culmi ale fericirii în faţa unui ghiveci cu mentă. Mai încolo, două fete se fotografiau cu telefonul mobil în faţa unui lămîi plin de rod. În deplin contrast cu zumzăiala fericită a doamnelor, cîţiva domni trişti erau înşiraţi pe margine, mai la umbră. Unii fumau. Alţii se bîţîiau de pe un picior pe altul cu mîinile în buzunare. Cîţiva erau puşi să stea lîngă florile deja alese – gardieni sumbri ai trandafiraşilor pitici, ai brumărelelor ciufulite şi ai daliilor elegante. Era cam aceeaşi atmosferă ca atunci cînd aceiaşi domni sînt puşi în situaţia de a aştepta la nesfîrşit în faţa unui magazin cu pantofi, genţi sau lenjerie. Cîtă exaltare într-o parte, atîta morocănoşenie în cealaltă.

Numai că supliciul nu se termină odată cu ieşirea din florărie. Continuă acasă cu aranjatul florilor în pămînt. Cu atîrnatul ghivecelor în cel mai bun unghi, unde bate soarele. „Nu acolo, puţin mai la dreapta, că-mi intră în rufe cînd le întind. Dar tu nu vezi că e strîmb????“ Şi aşa mai departe.

De flori nu se scapă aşa uşor. Vara se scot pe balcon, toamna tîrziu se bagă în casă. Betoanele blocurilor în care trăim merită nişte fericire verde. Cunosc doamne care şi-au făcut adevărate sere acasă şi e o întreagă bucurie în revărsarea asta luxuriantă de culori. Unele vorbesc cu florile. „Ce faci drăguţo, te-ai pleoştit?“ „Aaaah, frumoasele lu’ mama, cum au mai crescut ele!“ Ştiu doamne, care locuiesc în blocuri alăturate, aflate într-o competiţie cumplită. Una are muşcate înflorite tot timpul. Şi trandafiri japonezi cu floarea mare, cărnoasă. Ailaltă are petunii din primăvară pînă-n toamnă. Toate culorile, aranjate frumos în lungi jardiniere. Se spionează una pe alta de la geam. Orice achiziţie nouă e observată imediat. „Aaaa, şi-a luat cîrciumărese. N-o să-i reziste în colţu’ ăla...“ Dorul de pămînt şi iarbă verde vieţuieşte în balcoanele cartierelor betonate.

Iarna devine ceva mai complicat. Ficuşii, trandafirii şi restul verziturilor trebuie să intre în casă. Atîta vreme cît nimeni nu exagerează, puţin verde şi nişte culoare pe pervazurile ferestrelor arată bine. Devine de-a dreptul ciudat în momentul în care în living e deja ca în junglă. Cînd, dintr-un anume unghi, nu mai vezi la televizor din cauza unui palmier pitic.

Grădinăritul de balcon m-a infectat şi pe mine. În fiecare primăvară vin cu o colecţie de răsaduri acasă, le plantez şi aştept cu înfrigurare. Florile sînt inspectate de cîteva ori pe zi. Ca într-un experiment obsesiv şi bizar, urmăresc fiecare frunzuliţă cum creşte, fiecare boboc cum înfloreşte. Unele soiuri de plante nu m-au iubit. Altele s-au dovedit a fi îngăduitoare. În unii ani m-au înfrînt nişte puricei albi care mi-au năpădit prietenele. În alţi ani dragostea enormă şi udatul excesiv au putrezit rădăcinile. Constant însă, de cum dă căldura, văd că răsar de la sine nişte vrejuri fragile în ghivecele care au iernat afară. Constant, mă bucur la fel de tare. De fiecare dată constat că am udat şi am pus îngrăşămînt doar ca să cresc nişte simple buruieni.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.