Am fost anul acesta din nou în Cuba, atît în vestul insulei, la Havana, cît și în est, la Guardalavaca și Banes. Nu am intenția să înșir aici toate atributele unei capitale și ale unei insule, uneori fascinante, alteori deranjante, care se găsesc în mii de ghiduri turistice sau pe Wikitravel, ci să decupez doar cîteva experiențe strict personale.

Făcînd abstracție de căldura uneori insuportabilă, la Havana m-am simțit în largul meu, nu doar din cauza decorului de epocă din Habana Vieja, a localurilor de pe Obispo, unde se cîntă o muzică demențială, ci și pentru că acolo poți sta la taclale pe stradă, ca pe timpuri peste gard la sat în România, cu cine îți trăsnește prin cap. Cu un chitarist solitar, care își ciupește coardele instrumentului la umbra unui zid în destrămare, cu portarul plictisit al unui hotel, ieșit în stradă ca să caște gura după trecători, cu un bătrînel care șade pe o bancă și se gîndește la probleme de nerezolvat, precum cuadratura cercului, sau cum să facă rost de un ventilator, care să-i mai primenească aerul locuinței. Căci în Havana cubanezii nu prea au ce să cumpere. Am intrat și eu într-un magazin universal din centru, de lîngă Plaza de Armas, în care marfa lipsea cu desăvîrșire. Nici la parter, nici la etajele unu, doi sau trei nu se găsea nimic. Ba, hai să nu mint, taman în mijlocul parterului imens, cu rafturi de jur-împrejur goale, am descoperit într-o vitrină exact cinci șuruburi, ce-i drept cam mărișoare, cam cît degetul. Dar cu asta basta. Așa că după ce am numărat șuruburile, mi-a rămas timp berechet să observ oamenii din jur, dat fiind că magazinul era plin ochi cu cumpărători, care umblau forfotă de colo-colo, într-un permanent proces de disperată căutare. În momentul în care te opreai, blocai circulația, așa că la fiecare colț era instalat cîte-un vigilent controlor, care te îndemna pe ton comunist grav să nu caști gura, doar așa, în prostie: „Pasa, compañero, pasa!“, repeta mereu important, treci mai departe, tovarășe, că doar nu erai singurul care voia să admire minunăția de marfă.

Am mai văzut și o măcelarie în centrul Havanei, pe care toți ceilalți turiști n-au identificat-o ca atare, dar pe care eu am recunoscut-o perspicace din prima, după numeroasele cîrlige metalice goale, de care ar fi trebuit să atîrne carnea. Aveam desigur avantajul de-a fi trăit în România lui Ceaușescu, unde învățasem să recunosc magazinele nu după marfă, ci după lipsa de marfă. În mai sus pomenita măcelarie cubaneză se găseau, în loc de carne, pe tejgheaua de la intrare o sumedenie de cartoane cu ouă proaspete. Găinile cubaneze erau, evident, unicele personaje care își îndepliniseră cu harnicie și abnegație, ba chiar depășiseră cu vîrf și îndesat planul socialist de producție.

Apoi am mai vizitat la Havana vechea cameră în care a locuit Ernest Hemingway în anii ’30, în hotelul Ambos Mundos (Ambele Lumi), la etajul cinci. Camera 511. Mai bine zis am vrut s-o vizitez, pentru că după ce am urcat cu șarmantul lift de epocă din anii ’30, la etajul cinci, am apăsat pe clanța cu pricina, dar ușa era închisă cu cheia. Așa că m-am întors la recepție, unde am aflat că probabil Esperanza, deținătoarea cheii și simultan custodele, în lipsă de vizitatori, tocmai făcea o scurtă pauză, așa, de vreo două-trei ore. Cum nu departe de mine o camerera se sprijinea gînditoare de mătură, eu am rugat-o s-o caute ea pe Esperanza, stimulînd-o cu un dolar, așa că aceasta a pornit ca din pușcă în cercetare și, după doar zece minute, a apărut cu Esperanza de braț în lobby-ul hotelului.

Esperanza era o femeie la 40 de ani, cu tenul alb ca laptele, părul brunet strîns în coc, la ceafă, bluză albă și zîmbet fermecător și nostalgic ca un son cubano. I-am plătit doi dolari pentru vizitare, plus unul bacșiș, mi-a deschis zîmbind amabilă ușa camerei lui Hemingway și am intrat. O cameră mică și impresionant de simplă, cu un pat, o masă, un urcior de lut pe noptieră și un telefon vechi. Dar în camere ­mici se scriu uneori cărți mari, aici Hemingway a început să lucreze în 1939 la romanul Pentru cine bat clopotele. Domnea acolo o atmosferă de parcă scriitorul tocmai ar fi ieșit să bea un mojito la localul Bodeguita del Medio sau un daiquiri la Floridita. Erau acolo, pe-o masă, o mașina veche de scris, în care era introdusă o foaie de hîrtie pe jumătate scrisă, o pereche de ochelari cu rama rotundă, metalică, à la John Lennon, și o foaie originală de mansuscris, scrisă cu creionul, pe care am descifrat: „No, he said. Rien à faire. Rien. Faut accepter comme toujours.“ Da, deja pe atunci nu se putea face nimic, dacă lucrurile stăteau cu adevărat prost, mi-a trecut prin minte. Hemingway învățase evident ceva franceză în anii ’20, la Paris, pe care o folosea aici cu binefăcătoare efecte. Pe perete am văzut o fotografie a lui Heming­way cu Martha Gellhorn, viitoarea lui soție, cu care bea un pahar de șampanie sau vin alb, nu mi-am dat seama. Dar un lucru mi-era limpede ca bună ziua, fotografia emana bucurie și fericire. „The ­world is a fine place and worth the fighting for“, mi-am amintit de-o afirmație a autorului. „Lumea-i un loc minunat pentru care merită să lupți.“ După douăzeci de ani însă, scriitorul avea să-și schimbe părerea și, ca atare, să-și zboare creierii cu o pușcă de vînătoare, măcinat de alcool, depresii puternice și dureri insuportabile ale șirei spinării, survenite de pe urma a două prăbușiri cu avionul. C’est la vie, m am gîndit, dar iată că deocamdată scriitorul mai era încă fericit în Cuba, la hotelul Ambos Mundos, în camera 501.

Nu la fel de fericiți par a fi fost unii turiști germani care au locuit acolo în ultimii ani. Pentru că mi-am propus ca la următoarea mea vizită la Havana să-mi permit și eu luxul de-a locui la Ambos Mundos, cel puțin o noapte, două, m-am uitat pe trivago.de la evaluarea acestui hotel, și iată ce am găsit, printre altele. Un Thomas M. din Köln scrie: „La Ambos Mundos a locuit Hemingway. Sînt multe lucruri aici care amintesc de el. Camera noastră a avut o serie de defecte. Curentul s-a întrerupt de cîteva ori, iar liftul e prea mic. Sub pat, șomoioage de praf de pe timpul lui Hemingway. Patru zile n-am avut apă caldă.“ Nu știu de ce, dar îmi amintesc din nou cu duioșie de vechea mea patrie. Alt turist, mai orientat spre finanțe, comentează laconic: „Vizita camerei lui Hemingway costă doi dolari. Dar eu, locuind la hotel, am putut s-o vizitez pe gratis. Totuși nu merită, nu-i nimic de văzut în ea. La mine în cameră a fost o pată imensă de apă pe tavan. Dușul de la baie nu funcționează.“ Și altul scrie, profund dezamăgit: „Micul dejun pe terasa hotelului cu vedere asupra Havanei vechi costă zece dolari, dar nu merită: mai nimic de mîncare, doar ouă, cîrnăciori prăjiți, slănină, salate, croissante, prăjituri, iaurturi și fructe exotice.“ Mă gîndesc că individul ăsta trebuie să aibă cel puțin dimensiunile lui Gargantua și Pantagruel luați împreună și-mi pare oarecum rău că a trebuit să sufere atîta din cauza lipsei mîncării. Dar ce să-i faci, foamea e veșnică și atotbiruitoare, chiar și în colțurile cele mai nostalgice ale Havanei.

În anul 1954, în Statele Unite se producea un model de automobil, numit Ford Fairlane Crown Victoria. Acest nume era o aluzie la proprietatea Fair Lane din Michigan a fondatorului fabricii de automobile Ford, Henry Ford. În vara aceasta, în Cuba, am avut plăcerea de-a fi transportat cu un astfel de automobil, în partea orientală a insulei, între Guardalavaca și Banes.

În Cuba, modelele străvechi de mașină, care în alte țări sînt rîvnite ca exemplare rare la bursa oldtimer, sînt și astăzi ades folosite drept taximetre, căci această insulă dormitează din anii ’50, de cînd a avut loc înlăturarea generalului Batista, într-o agujero del tiempo, o imensă groapă a timpului. În est, de pildă, la Santiago, Camagüey, Holguin sau Banes, pe baza arhitecturii, a decorului de epocă în permanență destramare și a vehiculelor de transport (alături de oldtimer-e, călăreți și căruțe cu cai), ai adesea strania impresie de-a fi un personaj borgesian într-un film vechi, care pendulează între vis și realitate. În ce privește oamenii, revoluția lui Castro și-a devorat de mult odraslele, aidoma zeului timpului Cronos, iar tinerii și deja bătrîneii urmași ai victimelor unei ideologii eșuate nu își mai bat acum capul decît cu un singur lucru: cum să-și ia tălpășița din țara-mamă în SUA, țara dușmanului de clasă. Cam așa stăteau lucrurile cu dorul de ducă și în România, cînd popăsuiam eu pe-acolo, în anii ’70, și mi-e teamă că nici acum nu s-au schimbat multe. Aici, în Vest, e plin azi de români deziluzionați, goniți din țară nu doar de lipsa cronică de parale, ci cel puțin la fel de mult de morala abjectă a celor care le conduc țara și de o odioasă birocrație care ucide orice inițiativă din fașă, așa cum croitorașul cel viteaz din povestea fraților Grimm strivește șapte muște dintr-o lovitură, cu o singură lovitură de prosop.

Dar să ne întoarcem la Fordul Fairlane Crown Victoria, în care ședeam lîngă mi querido amigo Rodolfo, fost inginer fără venituri, angajat la stat și actual taximetrist, mîndru proprietar al acestui automobil, achiziționat cu dolarii trimiși de rudele fugite la Miami. Rodolfo mi-a făcut chiar hatîrul de-a mă lăsa să trec în locul lui la volan, preț de doi-trei kilometri și cînd, în cumplita și neostoita arșiță caribiană, am tras mai apoi pe dreapta, la marginea șoselei prăfuite, în preajma unor palmieri atît de frumoși că aduceau a kitsch, pentru a schimba din nou locul cu el, m-am rezemat lejer de „acoperișul“ automobilului cu pricina, iar Rodolfo m-a tras în poza.

De-abia după patru zile, întors acasă la Düsseldorf – în Cuba nu poți intra ca-n Germania, de pe o șosea națională direct pe Internet –, am postat această fotografie pe Facebook. Am fost imediat blagoslovit cu o mulțime de entuziaste like-uri, care proveneau de la prieteni, cunoștințe, nostalgici și fani de mașini vechi, și în plus, cu un foarte interesant comentariu: „Super! Eu cîndva am posedat o copie sovietică a acestui automobil, un GAZ-21. Din păcate, a trebuit să-l las în Republica Kirghiză cînd m-am întors acasă.“ Comentariul provenea de la elvețianul Urs Herren. Am stat și am tot cugetat asupra acestor rînduri. Ce să zic, în viață avem parte, la răstimpuri, de coincidențe ciudate. Eu, venind din Germania, condusesem deci în Cuba comunistă un model vechi de mașină, a cărui imitație sovietică o posedase un elvețian în Republica Kirghiză, și acum iată că ne întîlneam întîmplător și virtual pe Internet. Cu atît mai comică mi se părea această coincidență, gîndindu mă că vechiul Ford american din Cuba nu mai folosea de mult motorul său originar. Deja de mulți ani i se implantase motorul unui Moskvitch sovietic, dupa cum îmi povestise Rodolfo, căci la retragerea lor din Cuba rușii nu lăsaseră pe insulă doar o sărăcie cumplită și lozinci propagandistice.

Și pentru a încheia cu a treia ciudată potriveală: Urs Herren, fostul posesor al imitației sovietice de Ford, este la ora actuală, după cîte mi-a arătat Mister Google, actualul ambasador al Elveției în România. Și, după cum spuneam mai sus, eu am trăit niște ani buni în această țară. 

Jan Cornelius este scriitor german de origine română și traducător. Cea mai recentă carte publicată în limba română: Eu, Dracula și John Lennon, Editura Humanitas, 2016.