În vremurile de coronavirus, zilele se succed ciudate și inegale. Într-unele, cînd răsare soarele și e primăvară afară, pare totul un nou început. Pare că, odată ce pomii sînt înfloriți, toate cele sînt la locurile lor.
Într-altele, deși soarele răsare la fel, nimic nu se leagă. Totul pare imperfect și periculos și temporar. Senzația că ești într-un film de serie C despre Apocalipsă nu-ți mai aduce zîmbetul pe buze. Poate doar un rînjet. Te gîndești, alunecînd adînc în propriul tău creier, că nu prea vezi (cel puțin nu încă) celebra luminiță de la capătul tunelului.
Dacă ești, pe de o parte, un cetățean tipic al zilelor noastre, obișnuit cu agitația pentru ziua de mîine și lupta pentru drepturile tale civice, nu poți sta locului nici în asemenea momente de încremenire. Vrei să faci ceva, orice ține de tine, ca să schimbi situația actuală, vrei să te miști cumva, nu să aștepți. Ești revoltat de nedreptăți, de tratamentele inadecvate din spitale, de moartea care dă năvală peste noi și pe care vrei s-o oprești. Postezi în disperare, semnezi petiții, donezi bani, scrii, vorbești la telefon. Și, mai ales, dezinfectezi frenetic tot ce-ți pică-n mînă, suprafață să fie, nu mai contează dacă-i metalică ori lemnoasă, spirt ai, Slavă Domnului, Mona să trăiască. Și achiziționezi: leacuri, dezinfectanți, mîncare, cosmetice. Să fie. Să nu rămînem fără. Să se creeze un zid, un ziduleț măcar, între noi și neant. Fie el și din hîrtie igienică.
Pe de altă parte, dacă ești și credincios, se complică lucrurile. Știi că e bine să te rogi, în perioada de restriște, și chiar o faci. Și mai știi că nu trebuie să-ți fie frică și că pur și simplu te lași în seama lui Dumnezeu. Doar că asta pare dificil de făcut cînd toată lumea pe care o știai pînă la nenorocitul de virus, cea mai bună lume de pînă acum, pînă la urmă, pare că se duce pe apa sîmbetei. O lume în care reușiserăm, cumva, să ne avem locul și cei puternici, și cei slabi, și cei asemănători, și cei diferiți, să reducem violența și să apreciem mai mult empatia. Sigur, veți spune că lumea asta avea destule tare, că banul încă „făcea legea“ și interesul prima. Dar, pe lîngă asta, era loc și de altfel de lucruri, mai puțin pragmatice, mai umane, mai libere. Ideea e, repet, dacă ești credincios, să te poți lăsa în voia lucrurilor nu fără să faci ce ține de tine. Nu fără să stai acasă, să fii responsabil în privința ta și a celorlalți. Dimpotrivă, făcînd conștiincios tot ce ține de tine. Dar, în același timp, fiind conștient că unele lucruri nu țin de tine, nu ești atotputernic, și că nu trebuie să te încrîncenezi. Nu militez pentru inacțiune, deloc. Ci pentru o atitudine să-i zicem mai Zen. În care acționezi temeinic, fiind detașat, cumva, pe alt plan.
Știu, pare paradoxal. Dar zilele astea sînt pline de paradoxuri. Stăm acasă, cît de cuminți putem și, pe lîngă așteptarea în sine, ne căutăm, fiecare, soluții existențiale. Avem nevoie, mulți dintre noi, de un sistem coerent, adecvat ficăruia, care să ne țină pe o linie de plutire zilele astea, cînd întreaga noastră rutină existențială s-a schimbat. Așa e omul, nu poate duce doar acțiunile în sine, golite de carnea lor ideologică. Trebuie să avem un fir roșu care să ne ducă mai departe, să ne ajute să stăm cuminți în casă fără s-o luăm razna și fără să ne pierdem speranța.
Așa că, mulți dintre noi, după mintea și posibilitățile fiecăruia, dezvoltăm ideologii de supraviețuire. Vorbind cu unii și cu alții, am întîlnit ideologii de toate felurile. Unii pur și simplu eludau situația. Adînciți în lucru, era ca și cum și-ar fi pus geamuri fumurii la mașina care trecea vioaie prin toată povestea asta de groază. Refuzau, pur și simplu, să ia seama la situație. Erau în faza de negare.
Alții mi-au explicat că povestea asta cu virusul nu e gravă, că oricum oamenii care au murit ar fi murit și că cei robuști vor supraviețui. Mi s-a părut atît de autosuficientă atitudinea asta cu robustețea personală. Și, de fapt, tot o negare – o a doua categorie.
Sînt oameni – evident, dintre cei credincioși – care cred ca a venit Apocalipsa și că singura cale să ne protejăm e să ne întoarcem la Dumnezeu și la o viață mai simplă, fugind de nebunia marilor aglomerări urbane. Pînă aici totul e posibil, pînă la urmă nu poate face decît bine să ne rugăm și să ne simplificăm viețile, să nu mai fim atît de capricioși și de pofticioși. Totul e bine pînă la teoria cu cipurile care urmează să ne fie implantate forțat tuturor, ca să fim manipulați și controlați.
Destui alții consideră că virusul a fost conceput în laborator ca să mai omoare o parte din omenire. Că există niște entități din alte dimensiuni care se hrănesc cu fricile și emoțiile noastre negative. Așa că, dacă ne menținem cool și nu lăsăm fricile să pună stăpînire pe noi, scăpăm. Nu ne îmbolnăvim. Eventual, mai spunem cîte o mantra.
Evident că aproape în orice se poate găsi cîte ceva pozitiv și mai toate cele de mai sus o iau razna de la un punct. Totul e să nu o luăm și noi razna în condițiile astea dificile. Să ne păstrăm echilibrul făcînd ce trebuie și – asta-i teoria mea de data asta – nerenunțînd să credem în Bine și în puterea lui, oricîte lucruri sinistre vom vedea în jur.
Foto: wikimedia commons
