În copilărie, perioadele de boală au fost chiar fericite. Erau niște binemeritate pauze în rutina obișnuită, în care lumea îți acorda mai multă atenție decît de obicei. Așa s-a întîmplat cînd am avut hepatită, de pildă. Bunica mea și mama nașei mele veneau zilnic să mă vadă și jucam cu ele toci și tabinet. Cu tatăl meu, „250 de întrebări și răspunsuri”. Mîncarea momentului erau cartofii fierți cu brînză de vaci. Pînă-n ziua de azi a rămas mîncarea mea preferată.

În copilăria copilului meu, responsabila cu bolile am fost eu. Eram o mamă exagerată care voia să facă ceva în mai fiecare minut al bolii, ca s-o determine să plece mai repede de la odrasla ei. Îmi găsem mereu cîte ceva de făcut, de la împachetări parțiale pentru scăderea febrei la poțiuni magice precum ceai cu miere și lămîie și sucuri de grapefruit. Dar cel mai mult îmi plăcea să adun oameni, din familie, în jur. Probabil că, în sinea mea, tratam boala, pe invers, tot ca pe o sărbătoare. Cu cît eram mai îngrijorată, cu atît îi adunam pe mai mulți din cei apropiați la un loc, ca un fel de zid de protecție în fața unei amenințări nevăzute, dar simțite din plin.

Au trecut și momentele alea, iar acum boala a devenit cotidianul. Auzim toată ziua, bună ziua de ea, în toate felurile și pe toate fronturile, în așa fel încît povestea cu tratatul revers, ca pe o sărbătoare, pare să nu mai funcționeze. Timpul obișnuit, al cotidianului, s-a contopit cu cel al bolii. S-au suprapus într-un mod bizar, pervers, greu de digerat. Boala a ieșit din poziția ei clasică, de spectacol, așa cum percepeam, pe vremuri, știrile despre nu știu ce epidemii pe care le vedeam la televizor din fotoliu. Și despre care, confortabil așezați și protejați de căldura căminului, eram convinși că nu au cum să ne atingă.

Pe vremea epidemiei din Wuhan, de acum vreo doi ani, pe cînd priveam știrile, am înțeles, am simțit acut că postura spectatorului tihnit și rupt de realitatea pe care o privește a trecut. Am simțit cum boala trece prin ecran, ca-n SF-uri, și năvălește asupra noastră, cei aparent spectatori. Dar, spre deosebire de altădată, oricînd actori. Cînd boala s-a apropiat tot mai mult, a ajuns în Italia cea atît de apropiată și dragă multora dintre noi, sentimentul a fost și mai puternic. Granița dintre ecran și cămin s-a destrămat aproape de tot. Mitul burghez al spectatorului s-a cam făcut țăndări. Spectacolul devenit realitate agresivă din ecran a cam dat buzna peste noi.

Și, deodată, știrile dezastruoase au ajuns să fie transmise chiar de sub nasul nostru. Apăruse în prim-plan faimoasa izoletă cu care eram luați și duși dacă nu eram cuminți. Dacă nu respectam măsurile de siguranță și nu eram capabili să ne ferim de boală. Și dacă, pur și simplu, ni se întîmpla. Cred că atunci, la început, s-au dat chiar și nume celor purtați cu ea. Devenise un fel de Bau-Bau, o modalitate de rușinare publică izoleta aia. Mai mult de atît, drumul cu izoleta se termina, de multe ori, cu moartea omului închis în sicriul steril. Era, în destule cazuri, un ultim drum. Atunci am simțit cu claritate că granița dintre spectator și actor s-a dus cu totul. Că cei care apăreau la știri nu mai erau alții, niște necunoscuți, în situația cărora nu puteam ajunge fiindcă noi eram aici, acasă, la căldurică, „departe de lumea dezălnțuită”. Nu. Se terminase cu granițele astea. „Lumea dezlănțuită” dăduse buzna ca un uragan din micile ecrane în dormitoarele noaste, iar izoleta ne aștepta la colț. Oricare dintre noi puteam păți rușinea (asta era percepția pe atunci) și nenorocirea de a ajunge în ea.

A trecut și momentul ăla horror și ne-am vaccinat, cîți ne-am vaccinat. Ne-am bucurat că putem. Unii dintre noi s-au dus chiar pînă-n Suraia, pe lîngă Focșani, ca să-și facă vaccinul mai repede. Nu erau locuri la centrele de vaccinare, era o mare îmbulzeală și o egală emulație. Timpul a trecut, ne-am făcut și rapelul, i-am supraviețuit. Și, nu se știe cum, emulația și îmbulzeala s-au dus pe apa sîmbetei, oamenii s-au relaxat (detest cuvîntul ăsta, e fără sare și piper). Și, deodată, ne-am trezit iar loviți de o izoletă de astă dată invizibilă. Tocmai de aceea, poate, cu atît mai periculoasă. Și ne-am mai trezit cu un uriaș procent de nevaccinați. Roata s-a întors iarăși și boala nu numai că a ieșit din micile ecrane, dar a devenit tapetul vieții noastre cea de toate zilele. Mergem cu ea peste tot, o avem mereu în colțul ochiului: orinde ne-am duce, tot acolo e. Și un pic mai departe de ea, în colțul mai îndepărtat și aproape invizibil, pîndește și moartea, ca-n filmele de groază, despre care mereu îi spuneam copilului meu că-s doar ficțiune.

Ar fi formidabil, dacă n-ar fi, de fapt, normal, să facem ca toate astea să devină iar ficțiune și să se mute din nou în spatele ecranului. Să nu mai fie tapetul vieții de zi cu zi. Să ne responsabilizăm cu toții și să ne vaccinăm. Să respectăm toate regulile de distanțare și izolare cu strictețe. Ca să putem schimba tapetul măcar cu unul cu frunze de toamnă și păsări călătoare: de sezon, banal și sănătos.