Pe vremuri, adică înainte de pandemie, mersul la mall era cam precum ieșitul în spatele blocului în copilărie. Era ceva atît de familiar și la îndemînă, eram aproape plictisiți de familiaritatea gestului.

În copilăria băiatului meu, mult timp singurul mall a fost cel din Vitan. Într-o perioadă, mergeam acolo zilnic, la fel precum ieșeam în parc. Îmi dorisem într-atît un mall, citisem în lecturile mele de Popular Culture tot soiul de lucruri despre mall, unele mai critice decît altele... Dar nici unele dintre ele nu mă împiedicaseră să vreau să mă duc acolo. În primul rînd pentru filme. Fusese visul meu dintotdeauna să existe un loc în care să pot vedea un film la aproape orice oră și care să aibă, oricît de superficial ar suna, și bufet.

Da, poate părea un vis mărunt și tembel pentru oricine născut într-o lume normală. Dar în vremea lui Ceuașescu, în România, lucruri care azi ni s-ar părea de nimic erau, atunci, imposibile. Și așa deveneau visuri. De pildă, să existe orice deschis noaptea. Toată noaptea. Țin minte că, mai  ales spre sfîrșitul perioadei, cînd devenisem aproximativ un tînăr adult, aveam chef de aventuri. De nopți albe. Visam orașe ca-n filme, cu lumini care să-ți ia ochii și oameni de care să nu ai loc pe stradă. Deja am tot scris că, pe vremea de atunci, ne bucuram, oficial, să zicem, doar de două nopți albe: Revelionul și Învierea. Altfel, mai erau deschise, pînă la un moment dat, pînă pe la 1-2 noaptea, barurile, în special cele din hoteluri, ori discotecile de la mare. Cred că singurul loc chiar non-stop era bufetul gării, și de asta Gara de Nord fusese și ea un mit pentru mine. Nu conta cît de mizerabil era bufetul: era deschis și prin fața lui treceau trenurile care te puteau duce undeva. Nu conta că te duceau în interiorul aceluiași lagăr comunist, unde funcționau, evident, aceleași reguli și aceleași opreliști. Nu. Important era că puteai să simți că evadezi, că fugi undeva, chiar și pentru o clipă. Cine știe, poate dacă ai fi luat vreun personal spre Fetești, într-o doară, ai fi descoperit pe drum vreun loc precum cel din Fahrenheit 451°, în care oamenii trăiau împreună ascunși, dar armonioși și învățau cărțile care-i reprezentau pe dinafară.

Un alt deziderat vechi și imposibil era să văd filme la orice oră din zi și din noapte. Nu puteam face asta la televizor, se știe cît de scurt era programul, cu toate adăugirile de la vecinii bulgari. Nici la cinema, unde, din cîte-mi aduc aminte, ultimul spectacol era cam pe la ora 21. Poate doar la vizionările private care se mai organizau, prin anii ʼ80, acasă la unii și la alții, pe aparatele video primite din străinătate. N-am prea fost la asemenea evenimente, doar am auzit de ele. Prima dată cînd am realizat că poți vedea cu adevărat un film tîrziu în noapte a fost la prima bursă cîștigată imediat după revoluție, în Scoția. Țin minte că m-am dus la cinematograful din zonă, în Edinburgh, să văd filmul care cred că se numea Arachnofobia pe la 1 noaptea. Mi s-a părut incredibil de cool că pot să fac asta, ba chiar să mă îndop cu floricele și Cola, care pe atunci la noi nici nu exista, cred, în creierii nopții.

De atunci mi-am tot dorit să fac asta și-n România. Și am reușit, cu ocazia mall-ului din Vitan. Nu numai că am văzut filme mai tîrziu în noapte (deși nici aici nu erau chiar non-stop), dar m-am și îndopat cu floricele, nachos, Cole indecent și inutil de uriașe. Și asta încă nu e nimic. Ca-n cărțile de Popular Culture pe care le studiasem la master, dacă mall-ul în sine e o instituție „oficială” a consumului și a industriei entertainment-ului, consumatorii lui găsesc modalități inventive de a-i rezista și de a-i eluda strategiile consumiste. Una dintre ele am tot exersat-o și eu, și anume îndesarea, în propria geantă, a unei cantități impresionante de mîncare și chiar de sucuri de la fast food-urile din zonă, în scopul devorării lor la film. Mă și mir cum am reușit să duc la bun sfîrșit operațiunea fără a ieși de acolo insuportabil de murdară.

Ideea e că mersul la mall devenise un mod de viață. Acel simulacru de lume încărcată de glamour-ul ei facil, kitsch, dar totuși simpatic, ne devenise necesară, cel puțin pentru un timp, nouă, celor ce trăiserăm o copilărie privată de ispite consumiste.

După un timp, cînd apăruseră și la noi o grămadă de mall-uri și ne satisfăcuserăm poftele cu vîrf și îndesat, am început să le cam privim de sus, să ne cam plictisim de ele. Abia atunci ne-am permis să le considerăm, ca-n manuale, kitsch și, mai în glumă, mai în serios, simboluri ale înspăimîntătoarei societăți de consum.

Acum, după o îndelungată perioadă de izolare, în care n-am prea îndrăznit să mă insinuez în locuri aglomerate, am vizitat, din nou, un mall. Toată plictiseala și acreala precedentă s-au dus pe apa sîmbetei: am avut, iar, sentimentul ăla de bucurie și-nduioșare pentru un loc în care îți poți vedea, adunați laolaltă și sănătoși, semenii, chiar dedați plăcerilor superficiale și costisitoare ale consumului.