Bunica mea a văzut marea abia pe la 60 și ceva de ani, cînd bunicul meu a cîștigat la Loto și a dus-o la Cap Aurora, într-una dintre stațiunile cu nume de pietre prețioase. Atunci mi-a scris și prima vedere, cred, din viața ei: pînă atunci i le scriam eu ei, iar ea și le punea pe toate în geamul bufetului.
Nici mama nu a fost la mare în copilărie. Cred că prima dată a ajuns abia în studenție. Pînă atunci își petrecea, ca și bunica mea, și asemenea multor compatrioți de-ai noștri din vremurile alea, toate vacanțele la țară, la rude.
Poate și tocmai de aceea, mama, cînd a descoperit marea, și-a dat seama că nu mai poate fără ea. Și au urmat vacanțele interminabile și reglementare ale copilăriei mele la mare, despre care am mai scris. Pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare, și chiar sînt, dar care aveau mai multă rigoare decît viața din afara lor. Erau atît de sănătoase și de corect organizate, încît îți ieșeau pe nas. Mama a fost cu mult înaintea vremurilor și în privința vieții sănătoase și a locurilor de retreat și detoxifiere: întreaga noastră vacanța la mare era precum una la spa, de punere în formă. Pentru un copil putea fi plicticoasă.
Au existat și multe părți bune în excesul ăsta de organizare: nu veneam singure, ci, în general, însoțite de alți copii prieteni și de părinții lor, așa că aveam mai mereu cu cine să mă joc. Au fost, totuși, și perioade în care veneam doar noi două. Mama mergea la „proceduri”. Printre cele la care se ducea, la hotelul din Mangalia, se număra și piscina. Acolo eram în elementul meu: să înot mi se părea suprema plăcere. Dar nu era numai asta: așa am început să învăț independența. Am descoperit cum e să fii pe cont propriu atît pe plajă, cît și la piscină. Și mi s-a părut interesant, chiar palpitant.
Cred că aveam vreo 12-13 ani cînd s-a-ntîmplat asta. Mama se ducea la nudiști. Odată m-a luat și pe mine. Țin minte că nu mi-a plăcut deloc, nu nepărat din cauza trupurilor goale, ci pentru că era o aglomerație de cucoane care socializau (se întîmpla într-un țarc împărțit între bărbați și femei). La un moment dat, veneau polonezele cu cosmetice și alte cele, să le vîndă. Doamnele, cu toatele, făceau cerc în jurul lor și-și disputau cu lăcomie produsele. Imaginea asta îmi aduce aminte acum de Balul pompierilor, al lui Forman, pe care atunci, desigur, încă nu-l văzusem. Atunci am învățat și să stau să mă uit la lucruri, cînd nu mă simt parte din ele: eram singura în costum de baie din țarcul ăla care stătea pe cearșaf și nu poftea la nici un ruj, deodorant ori parfum.
Încet-încet, mi-am luat inima-n dinți și am hotărît să mă duc pe plajă singură. Am învățat să stau singură pe plajă și să privesc lumea din jur doar cu ochii mei. Să nu-mi mai împart perspectiva asupra ei cu nimeni. Și așa am început să-mi capăt propria perspectivă, și mi-a plăcut.
E adevărat că la început m-am temut. M-am temut de cum arată lumea prin ochii mei. Dar pentru că totul era, de fapt, safe și eram încadrată într-un sistem (aveam casă, masă și-o aveam pe mama care venea-n cameră după proceduri), n-a fost atît de greu. Cel mai mult îmi plăcea cînd ieșeam de la piscină. Aveam cele zece minute ale mele la barul hotelului, unde, culmea, se găsea Pepsi. Țin minte pînă-n ziua de azi voluptatea cu care mă cocoțam pe scaunele înalte de la bar și-mi comandam Pepsi-ul, care venea într-un pahar cu gheață. Mă simțeam o divă și aruncam în jur priviri pe măsură. Deși eram doar o fetiță cuminte, care începea să nu mai fie grăsuță, dar care purta, în continuare, halatul ei cu animale și glugă de cînd era mică.
Au trecut anii și am experimentat tot soiul de altfel de mări. A fost un an cînd, după ce am intrat la facultate, m-am dus la mare cu prietena mea din liceu și cu vărul ei. Practic, pentru prima dată pe cont propriu și cu băieți. Nu mai eram chiar fetele foste grăsuțe în halatele copilăriei, aveam look-ul standard, să zicem, de puștoaice de 18 ani. Dar eram tot niște fetițe care terminaseră pensionul comunist („Zoia Kosmodemianskaia“), cel cu cinci băieți în clasă, și ale căror cunoștințe romantice erau în general extrase din colecția Mills & Boon Classics, pe care o avea prietena mea, adusă din străinătate. Știam, amîndouă, de acolo, că eroina e, în general, o fată frumoasă, dar simplă, care se-ndrăgostește de un bărbat bogat și ursuz, dezamăgit de viață, care trebuie îmblînzit. Pînă la sfîrșit îl îmblînzește.
Totul se prefigura simplu în relațiile dintre sexe. În anul ăla, la mare, vedeam lumea ca-n romanele ieftine și siropoase. Ba chiar, într-o zi, ca o ilustrare a lor, ne-am întîlnit, în minicar, cu un băiat ce părea ieșit fix din Mills & Boon: înalt, smead, frumos... Care, pe deasupra, ne-a și zîmbit. Am descoperit că aveam cunoștințe comune, fusese și el în fostul meu liceu, era cu un an mai mare și acum era la facultate. Am coborît cu toții din minicar și am pășit, precum Mary Poppins și Bert în desen, într-o altă serie de vacanțe la mare.
Despre ele, în articolul viitor.
