Există și o tristețe a sărbătorilor, o melancolie a lor, de care ne dăm seama, mereu, mai curînd după ce le trece efervescența. Și-n anumite momente, chiar în timpul sărbătorii. Sau, mai des, înainte ca aceasta să-și intre complet în drepturi. Se profilează, atunci, niște clipe de luciditate și aduceri-aminte.
De obicei, un asemenea moment trăiam în seara de Ajun, ceva mai devreme. Pe vremuri, atunci cumpăram cadourile. Era ca un fel de tradiție să le luăm în ultimul moment, ca să fie totul mai intens, mai palpitant. Sigur, nu-mi formulam explicit dorința asta, era ceva instinctiv. Probabil o prelungire a găsirii bradului din copilărie pe ultima sută de metri. Mereu cu un grad de risc, cu un semn de întrebare planînd prin preajmă. La fel se întîmpla și cu cadourile. Pe atunci, oricum, oamenii își doreau cadouri mai normale și nu atît de precise: o carte, un tricou, un animal de pluș. Cerințele erau mai vagi, se învîrteau în jurul unui domeniu, al unei culori, al unui tip de jucărie. Oamenii nu se arătau nemulțumiți dacă nu le nimereai exact autorul și titlul cărții, măsura, culoarea și designul tricoului ori personajul pe care-l întrupa respectivul animal de pluș.
Această aproximare a dorințelor îți permitea o plăcută libertate a căutării. A vînătorii de cadouri. Care se asocia, de altfel, și cu ultimul moment de libertate și luciditate înainte de a plonja, oficial, în febra sărbătorilor. Asta se întîmpla mai ales pe drumul pe care-l făceam, de una singură, cel mai des pe bulevardul Magheru, pe la 6-7 seara, în ziua de Ajun. Devenise chiar o tradiție. Îmi plăcea să trăiesc, atunci, un fel de sindrom al Fetiței cu chibrituri, dar în joacă: să mă uit la lumea din jur și la vitrinele magazinelor ca și cum aș fi invizibilă. Deși nu eram cu adevărat invizibilă, mă simțeam pentru un timp așa. Era un moment în care-i puteam observa pe ceilalți oameni din jur, pe trecători, ca și cum aș fi fost un spirit și nu un om.
Nici vreun înger, cum mi-ar fi plăcut, precum cel interpretat de Cary Grant în The Bishop’s Wife, dar nici vreun spirit malefic. Mă uitam cu duioșie la semenii mei care se fîțîiau pe corso cu pachete, cu parteneri ori ciocolate calde, într-o frenezie a așteptării. Îmi plăcea să le observ nu atît detaliile exterioare, ale pachetelor și vestimentației, nici măcar pe cele ale chipurilor. Ci, mai curînd, cum se manifestă în cazul fiecăruia trăirea aia formidabilă, a așteptării momentului de fericire din noaptea de Ajun și din ziua de Crăciun. Momentul cel mai fericit al sărbătorii fiind acesta, după mine, în care încă urmează totul, în care trăirea încă se configurează, crește. Și cred că e o bucurie la fel de mare, dacă nu și mai mare, să vezi asta pe chipurile altora, chiar decît s-o trăiești tu însuți.
Desigur, asta mai ales în condițiile în care știi că urmează s-o trăiești și tu însuți. Că ai privilegiul să ai oameni apropiați pe lîngă tine, pe care îi poți numi, generic, „ai tăi”, cu care te simți acasă. Că urmează să împărtășești cu ei fericirea aia pașnică, molcomă a sărbătorii propriu-zise, cînd pur și simplu te bucuri și nu mai aștepți. O fericire mai ușor de dus, mai firească, dar și mai mică, mai omenească în determinarea și delimitarea ei. Una în care, cel puțin pentru moment, nu mai încap trăirile extreme. Nici exuberanța, nici amenințarea tristeții și nici ispitele nostalgiilor.
Dar partea asta de sărbătoare propriu-zisă trece și ea, cu strălucirile și ghiftuielile ei, și urmează iar una în care sentimentele își fac loc mai apăsat. De data asta, odată cu uscarea bradului și stingerea luminilor de pe străzi, la propriu, o cantitate de tristețe se înstăpînește „oficial”. Sentimentul sfîrșitului nu are cum să nu te cuprindă, în zilele cețoase de început de ianuarie, în care orașul tău aduce cu Londra dickensiană și pare chiar făr’ de speranță. Trăiești un moment de cădere și de rătăcire în cenușiul revenit, un moment în care te întrebi, iar, despre rosturile unui nou început.
Dar zgura adunată odată deversată, poți trece, de cele mai multe ori, încă o dată și hopul ăsta. Pomul uscat sfîrșește în gunoi, iar lucrurile din jur se întorc la forma lor obișnuită. Lipsită de strălucire, dar clară, uneori chiar tăioasă. Așa, fără conotații, doar utile, parcă începi să le poți duce. Cenușiul lăptos se transformă într-unul sticlos, pe fondul căruia poți merge mai departe. Pare să fi venit, iar, vremea lucrurilor mici și certe, care cer atenție imediată, chiar dacă nu neapărat concentrări profunde. Te lași în voia lor, alungînd alte tînjiri, spre absoluturi care acum sună deja comic. Undeva, însă, într-un străfund de minte și suflet, persistă și se coace pentru anul următor gîndul la momentul așteptării singuratice. De dinaintea Crăciunului următor. Deja un deziderat, deja o aspirație.
