La un moment dat, în viața ta de femeie – dacă ești una –, simți că ți-a venit timpul să faci un copil. Nu e ceva ce se poate explica, e o senzație incertă, ca de cozonac care s-a copt și e gata să plesnească. O senzație plăcută și învăluitoare, de calm și copt, care nu prea lasă loc de îndoieli și amînări. Cel puțin așa am simțit eu, una, cînd mi-a „sosit ceasul“ să fac un copil. Nu fusesem, pînă atunci, o fană a copiilor în general. Departe de mine genul care se extaziază în fața fiecărui bebeluș grăsuț și rîzăreț. Da, e adevărat că, uneori, mă mai jucam din priviri cu copiii de prin mijloacele de transport sau că studiam chipurile micilor Iisuși din tablouri. Dar, altfel, eram mai preocupată de pisicile și cățeii din jur decît de copiii altora.
Cînd a venit pe lume propriul meu copil, mi s-a părut auriu și perfect precum cozonacul despre care vorbeam, dar înmiit poleit, și mi-a schimbat complet percepția asupra neamului bebelușesc. Nu numai că am început să-l observ, să comunic cu el, ci chiar să-l prețuiesc.
Odată cu nașterea propriului copil, mai toți copiii din jur au devenit importanți și interesanți. Din nefericire, trebuia ținut cont și de părinții lor: nu am întîlnit o categorie mai complicat de gestionat și, între noi fie vorba, mai plictisitoare decît cea a părinților, bunicilor și bonelor din parc. Recunosc că nu am fost printre ei de prea multe ori, dar, de cîte ori am făcut-o, a fost destul de horror: dezbăteau îndelung fiecare etapă a îngrijirii copiilor. Și nu doar cu lux de amănunte, ci încrîncenat: fiecare știa totul și voia să aibă dreptate.
Nașterea copilului meu nu a fost precum cele din filme. Am mai povestit despre asta: l-au programat, m-au tăiat (mi au făcut cezariană) și nu am trecut prin nici una din „durerile facerii“ pe care le-am trăit în filme. Singura ciudățenie legată de nașterea mea (despre care am mai scris) a fost că, doctorul meu fiind specialist în sterilitate, a trebuit să-mi petrec noaptea de dinaintea nașterii într-un salon de sterilitate, înconjurată de „ochii răi“ (sau măcar invidioși) ai unui număr de vreo zece femei care se luptau cu neputința de a fi mame.
Copilul a venit totuși pe lume perfect, cum spuneam. Nu a contat, pînă la urmă, nici stafilococul pe care l-a luat din spital, datorită căruia a trebuit să mai rămîn acolo încă cinci zile, cu copilul care făcuse bube cu puroi pe mînă și a fost nevoit să ia oxacilină de la trei zile. Nici că și noi, părinții, am plecat acasă cu același stafilococ care ne-a urmărit, crud și perseverent, vreun an. Și nici că apartamentul în care stăteam părea bîntuit, totul se prăbușea, exploda sau se inunda și nici o bonă nu rezista mai mult de două-trei luni.
În respectivul apartament, printre ruinele prăbușirii lui perpetue, ne-am hotărît să-i serbăm ziua copilului în fiecare lună. Citeam din cartea veșnic actuală a doctorului Căpraru, învățam cam ce trebuia să facă bebelușul în respectiva lună și chemam oaspeți care să-i urmărească evoluția. În prima lună au venit ceva oameni. Lunile următoare s-au arătat tot mai puțini. Chiar cei care au venit, totuși, s-au dovedit ciudați. Ne-am trezit cu un prieten tîrziu, în noapte, cînd nu-l mai aștepta nimeni. Fostul meu tată vitreg a venit, într-o zi, a plecat cu un salariu de-al nostru să cumpere ceva și nu s-a mai întors niciodată (exagerez, a reapărut după ani): îi jucase pe toți la jocuri de noroc, avea pe atunci patima aia.
Am reușit, totuși, să ne salvăm la timp, și de casa care se prăbușea, și de oamenii care se evaporau. Într-o nouă casă, am început o viață cu mai puțini stafilococi și mai puține aniversări. Una pe an părea suficientă. Cred că cea de la un an a copilului meu nu a fost nici ea prea fericită. Ne-am dus cu toții la Casa Universitarilor, unde, deși cunoșteam pe mai toată lumea, am fost „răpuși“ de tortul de acolo.
De-abia la aniversarea de doi ani a băiețelului meu, cred, am reușit să intrăm într-o presupusă normalitate. Nu mai știu dacă e de atunci, dar am o poză cu el, rubicond și renascentist, cu mama mea și bunicul la o masă modestă, dar prietenoasă, într-o încăpere încă destul de goală, în care părem fericiți și sănătoși.
De ceva timp, el a împlinit 18 ani și țin minte cum asta s-a întîmplat în timpul festivalului Super. Iar echipa i-a proiectat pe ecran un „La mulți ani!“ imens, în spatele lui. După care am mîncat cu toții tortul tăiat pe asfalt și am băut șampanie în curtea interioară a unui local destul de mizerabil, undeva pe lîngă Calea Victoriei. Iar mai tîrziu i s-a furat mobilul la petrecerea din Laboratorul de cocktailuri. Și furat a rămas.
Mai nou, același copil a împlinit 21 de ani. Dacă eram în The Forsyte Saga, ar fi intrat în posesia averii familiei. În SUA va putea, în sfîrșit, să bea alcool liber și pe față în public și oriunde. Iar în România se va putea numi, probabil, „adult“. Sau, poate, mai curînd, copil mare, care a mai trecut o aniversare.
Foto: wikimedia commons
