Stăteam într-una din dimineţile trecute în faţa sălii de sport de care am devenit dependentă şi fumam o ţigară – de care sînt dependentă – înainte de antrenament. Eram afară în frig, nu suflam fumul în nasul nimănui şi nu-i stăteam nimănui în cale. Ajunsesem mai devreme; pe lîngă mine treceau şi intrau spre vestiar diverse doamne şi domnişoare. Una dintre ele m-a săgetat crunt cu privirea. Eram un nevolnic paradox uman eşuat pe trotuar, care băga nicotină jegoasă în plămîni fix în faţa templului sănătăţii pe care-l frecventa tînăra. S-a uitat la mine cu atîta dispreţ amestecat cu milă că, de ruşine, mi-a venit să palmez naibii, ca golanii, ţigara aia. Am intrat în sală. Plămînii mei înnegriţi de fum au rezistat de o mie de ori mai bine unui antrenament extrem de solicitant decît cei rozalii ai domnişoarei pe care a apucat-o leşinul cardio.

Nu îndemn pe nimeni să se apuce de fumat. Nici prin cap nu-mi trece să fumez în prezenţa celor care nu suportă fumul, aş vrea ca toate crîşmele şi restaurantele să fie împărţite pe căprării (unele pentru nefumători, altele pentru fumători), sînt conştientă de riscurile asupra sănătăţii pe care le implică fumatul.

Acestea fiind zise, mă irită însă la maxim ipocrizia din jurul acestui subiect şi umilinţele maxime la care a ajuns să fie supus un fumător. Fotografiile alea îngrozitoare de pe pachetele de ţigări. Gura monstruoasă cu nişte dinţi negri şi putreziţi. Nici un om civilizat, oricît de fumător, nu poate ajunge în halul ăla. Fotografia mă jigneşte personal. Cine crede că un dependent de tutun se va lăsa văzînd prostia aia, se înşală. De ce nu se pun şi pe sticlele de alcool, bunăoară, fotografii cu ficaţi cirotici? Sau texte gen „Alcoolul destramă căsnicii“. Fotografii cu persoane cu ochii vineţi scăpate din violenţe domestice. „Alcoolul ucide pe şosele.“ Pe cefele de porc, fotografii cu inimi învelite în grăsime. Artere îngroşate. 

Iarăşi, atacurile vehemente ale celor care nu fumează mi se par excesive. Evident, foştii sorbitori de tabacuri devin şi cei mai violenţi atacatori. Că ne miros hainele, că ne miroase gura, că ne miroase părul, că avem degetele îngălbenite şi tenurile scofîlcite, că nu simţim adevăratul gust al mîncării. Iarăşi, un fumător cu o igienă corectă cotidiană nu va mirosi mai rău ca unul din tabăra adversă. Ba, unele parfumuri se amestecă foarte bine cu o uşoară boare de tutun. Cît despre ten, ce treabă au ei cu tenul meu? Că mă îmbolnăvesc pe banii lor. Predicatorii ăştia apocaliptici mă scot din sărite. Necredinciosul devenit sfînt. Curva devenită doamnă. Soiul cel mai rău.

Dacă tutunul e atît de periculos, de ce nu-l scot de-a binelea în afara legii? M-aş conforma. Asta ar fi. Legea e lege. Bănuiesc însă că miliardele alea din accize şi diverse alte taxe or fi şi ele bune la ceva.

De ce administraţiile diverselor clădiri de birouri nu pun la dispoziţia fumătorilor un spaţiu unde să poată fuma civilizat? Asta e, sînt nişte amărîţi dependenţi, au o problemă şi ar trebui să ne purtăm cu ei cu aceeaşi grijă pe care o avem faţă de diverse alte categorii de nefericiţi. Nu, îi scoatem direct în stradă – arşiţă sau viscol. În aeroporturi îi închidem în nişte cuşti de sticlă neventilate şi avem mare grijă să nu golim scrumierele alea care ajung să dea pe dinafară.

Acum nişte ani eram cu un grup de jurnalişti aterizaţi dis-de-dimineaţă într-un San Francisco delirant de senin. Ne strînseserăm vreo zece în faţa hotelului unde urma să stăm şi fumam. Toţi. Din grupul pitoresc de români încercănaţi după un lung zbor ieşea un fumălău de Copşa Mică în zilele de glorie industrială. Pe lîngă noi a trecut un grup de joggeri. Bronzaţi, musculoşi, înalţi. S-au uitat cu gurile căscate. S-au oprit. S-au întors din drum. Ne-au întrebat ce neam eram. Şi dacă toţi fumam. Mintea lor sportivă nu pricepea levantinismul nostru de tutungii. Au clătinat din cap amuzaţi. După repriza de jogging s-au dus să mănînce nişte sushi cu mercur.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.