Cînd am intrat în noua mea clasă, marea de fete în uniforme închise la culoare și-au îndreptat ochii asupra mea. Apoi cîteva, mai îndrăznețe, s-au apropiat de mine, s-au așezat în băncile din jurul meu, m-au înconjurat. Recunosc că am avut un moment de panică. Mă simțeam ca un pui de lup rătăcit ajuns într-o haită străină sau ca unul de cioară care a nimerit într-o altă colonie.

Fetele care au venit lîngă mine erau chiar prietenoase. Doar că prietenia lor se manifesta – cum altfel? – numai prin vorbe. Cu intenții bune și chiar cu afecțiune, ele au început să-mi povestească despre clasa mea cea nouă și, practic, despre cum e viața în noul liceu. Dar nu era nvoie, de fapt, să-mi spună nimic: vedeam cu ochii mei, eu, o fată venită dintr-un liceu unde știa pe toată lumea și unde numeroșii băieți din clasă te tachinau și te întrebau, simplu, dacă nu vrei să joci un baschet. Țin minte că am avut un moment în care m-am simțit precum prada depusă în mujlocul stolului și frăgezită pentru devorare. M-am crezut, pentru o clipă, doamna cu coc blond impecabil care urmează să fie răvășit, din Păsările.

Clipa a trecut, și șocul feminității în exces, și am început să văd chipuri. Culmea, cele mai multe erau chiar prietenoase. Am observat în mod special o fată micuță, cu ochelari, care, cu o energie incomensurabilă, mi-a spus, în doi timpi și trei mișcări, „totul” despre toți și toate. Și o fată frumoasă, cu părul lung și alură hippie, care desena neobișnuit și părea că se uită altfel la lucruri. Amîndouă urmau să-mi fie prietene. Și, deodată, șocul a trecut și mi-am ocupat locul alături de o alta, cu un păr uriaș, precum Marge din Familia Simpson, care avea să-mi fie colegă de bancă trainică mult timp.

Au început orele și mi-am dat seama, pe oră ce trecea, că nivelul era altul decît la fostul meu liceu. Mai ridicat, evident. „The new kid in town”, în sensul cel mai clasic al cuvîntului: sosită dintr-un loc în care eram, la română și limbi străine, un soi de chior în țara orbilor, aici mi-am găsit nașii. Ora de română a fost o revelație: profesoara noastră, dna Ani Dumitrescu, parcă vorbea o altă limbă. Una articulată, pe alocuri pretențioasă, cu fraze lungi și volute formidabile. Cu meandre, dar nu lipsite de idei: am descoperit un alt fel de discurs, greu de urmărit, dar, în același timp, fascinant. Mi-am dat seama că vin de pe altă planetă și că am de recuperat masiv.

Le vedeam pe fetele ce păreau doar gureșe cum ridicau mîna și reușeau să vorbească pe limba dnei de română, uneori fără pată. Cum citau din critici pe care-i știam doar după nume. Și nu o făceau de formă, ci păreau chiar să-i fi citit. Precum și operele studiate, de-a fir a păr. La fel la istorie, unde profesoara tînără și ironică părea tobă de carte și ea. Reușea să prezinte lucrurile în context și să le ofere explicații generale. Și asta în condițiile în care studiam congresele PCR, printre altele.

Am fost și mai fascinată de ora de literatură universală. Nu-mi venea să cred că există așa ceva. Că puteai să studiezi oficial despre scriitori de ale căror nume auzeai doar din familie. Mi s-a părut, din start, cea mai cool materie. Doamna Viorica Bălăianu, calmă și prezentabilă, era și profesoara noastră de latină. Ambele materii m-au prins de la început, și aici mi s-a părut, în sfîrșit, că vorbesc și eu aceeași limbă cu ceilalți.

Noroc cu pauzele, în care am început să-mi cunosc colegii. Sau, mai bine zis, colegele. Am observat că existau și cinci băieți în clasă, care păreau pierduți în oceanul de fete. Dar cu atît mai importanți, cu cît erau niște geme rare. Colega mea cu darul excesiv al vorbirii, dar și cu o plăcută imaginație și un suflet de aur, mi i-a descris pe toți, în punctele lor esențiale. Din discursul ei am realizat că aterizasem într-o lume complet diferită: mai ciudată, dar în același timp mai profundă decît cea din care venisem. În care raporturile pe care le credeam normale între sexe se inversaseră: fetele deveneau „vînători”, iar băieții „vînați”, într-un soi de feminism agresiv aplicat.

Pe fondul acestei uluieli ale mele și dorințe (încă incerte) de adaptare, am avut și prima oră de engleză. Făcusem engleză de cînd mă știam, de la grădinița privată la negru unde fusesem în anii ʼ70. Era o limbă în care gîndeam. Așa că mă simțeam destul de tare pe poziții. La oră a intrat Anda (Adriana) Maxim, diriginta noastră. Ea ne-a întîmpinat pe noi, elevii nou-veniți (pe lîngă mine mai erau doi), în grabă și în glumă, dar călduros. Apoi a-nceput să-și ia clasa la rost pentru diverse, absențe și alte boacăne. Avea o voce pițigăiată, dar puternică, ce-mi răsună și azi în urechi. Cred că elevilor le spunea „Floricelelor!” și-i alinta mustrîndu-i de pe o poziție deloc de superioritate, dar nici de egalitate nefastă. Aparent se trăgea de șireturi cu noi, elevii, dar de fapt păstra, abil și delicat, distanța. Aducea o notă de umanitate și afecțiune, de normalitate, într-o lume rece și bizară. A fost diriginta mea pe toată perioada liceului. Acum, din păcate, nu mai este printre noi.