Cînd ne-am despărțit ultima oară (în speranța că doi-trei oameni or fi citit prima parte și mai sînt acum cu mine), făceam dreapta pe una dintre străduțele care cad perpendicular pe Calea Floreasca și se ramifică mai încolo, în spate, într-o altfel de lume, în liniște, soare și guguștiuci apatici. Se fac destui ani de cînd am început să iau orașul ăsta la pas, atrasă neobosit de case mari și mici, bogate, sărăcăcioase, cu adăugiri diverse făcute de-a lungul anilor. M-am uitat insistent în curțile oamenilor, pe ferestrele lor deschise, am intrat în ganguri insalubre și, acolo unde s-a putut, m-am plimbat prin poduri părăsite sau a fost cît pe ce să dau buzna în sufrageriile oamenilor deschizînd doar o ușă care separa improbabil un spațiu public de intimitatea unei case. Asta s-a întîmplat acum mulți ani, undeva în Centrul Vechi. Am ajuns printr-un gang ascuns într-o curte interioară din care am intrat pe casa scării. Scara lată, cu trepte din marmură tocită, ducea în volute spre etajele superioare. În fața unui glasvand masiv, cu patru uși, am apăsat o clanță. Un hol rotund, o masă, două fotolii acoperite cu pleduri și un radio pe masa aia din care se auzea ceva muzică. Papucii oamenilor la intrare. Am închis ușurel ușa și am fugit. Ceva mă trage irezistibil în locuirea altora din casele astea vechi și întortocheate, construite, împărțite și apoi redespărțite de naționalizări, retrocedări, de procese prin tribunale și alte aranjamente imobiliare dubioase.

Am crescut în Berceni într-un bloc comunist în care eram cu toții amestecați – milițieni de circulație, muncitori, casnice și o tîrlă de copii. În decembrie ʼ89, doi vecini au venit la taică-miu – singurul profesor de pe scară – să-l întrebe ce-i aia genocid. Am crescut pe aleile dintre blocuri în cartierul meu precar unde vara mirosea a ardei copți. O fi de înțeles atunci, m-am gîndit, atracția asta pentru cartierele de case și grădinițele din jurul lor, pentru camerele umbroase cu parchet vechi care scîrțîie, cu mobile burduhănoase așezate pe picioare de leu, cu pianină în casă și cu uleiuri grele, afumate, ale unei generații de pictori români de mîna a doua (Pan Ioanid și, poate, un oarecare Dezideriu).

Zona din Floreasca în care am intrat acum pur și simplu întîmplător e mărginită de străzile cu nume de aviatori, cu un hiatus toponimic bizar precum strada Turbinei, ca apoi să se înfășoare în străzi cu nume de compozitori. Pe Turbinei detectez un șir de case tip, așa cum au început să se construiască în București de prin 1912 pînă mai încolo spre anii ’30. Am aflat mai apoi că mandatară era Societatea Comunală pentru Locuințe Eftine, iar beneficiarii erau diversele regii și fabrici care ar fi trebuit să distribuie locuințele muncitorilor săraci. O să mă întorc la povestea asta care e fabulos de românească. Spun acum doar că acele locuințe numai la muncitorii săraci (rupți de tifos și tuberculoză în anii de început ai secolului 20) n-au ajuns.

Șirul de case de pe Turbinei are un iz neoromânesc. Ancadramente trilobate, mici balconașe înguste, un petic de curte care se înfășoară în jurul casei. Peste tot, lumea a inovat pe scheletul original al casei. Care și-a făcut cîte un garaj în curte, care a completat casa cu o bucătărie de vară. Mai apoi, cercevelele de lemn au fost înlocuite de termopane după putirința și mintea fiecăruia. Ori albe și lucioase ca un pumn în ochi, ori, în alte cazuri, din lemn sau cel puțin în culori care imită lemnul. Cutiile exterioare ale aerului condiționat bîzîie stins sub cornișe elaborate de piatră. În capătul străzii, la numărul 1, e casa compozitorului Mizrahy, cu o istorie complicată în spate ca multe din casele Bucureștiului. Stă acum liniștită și calmă sub soarele ăsta de august. Fac stînga, pe Donizetti, și casc ochii în stînga și în dreapta, mă împiedic în trotuare sau în pietrele ieșite din asfalt, cum fac de obicei. Voyeur neobosit al orașului, feriți-vă de mine. Pe stînga ochesc o casă fabuloasă. Aproape tot peretele exterior e făcut din ochiuri de geam, iar deasupra, de-a dreapta și de-a stînga, două efigii: Rafael și Michelangelo stau și se uită din profil în susul străzii. Sîntem în ceea ce s-a numit la începutul secolului parcelarea Cornescu. Stați să vedeți.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.