Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

Țara mea, cea dintîi la olimpiadele de științe exacte și cea din urmă la consumul de săpun și pastă de dinți în Uniunea Europeană. Cea dintîi la tenis și la analfabetism funcțional. La gimnastică și la numărul de mame minore.

Țara omului revoltat, însă nu suficient de revoltat încît să acționeze. Pe noi ne unește lehamitea. Față de ei și față de noi înșine. Ei acoperă un spectru larg, în frunte cu clasa politică, comuniștii, rromii și oricine pe care mai putem da vina.

Cine sau ce anume este responsabil pentru haosul care domnește peste țara noastră, ne întrebăm cu toții. Cugetăm în singurătate și discutăm aprins unii cu alții cu fiecare ocazie pentru a identifica inculpatul. În cîrciumioara satului problema e analizată necontenit. În fiecare noapte, ancheta fie rămîne suspendată în aburii de alcool și fumul de țigară, fie piere în șanț asemenea clienților fideli.

Fondul eclectic al românilor pare să fie un suspect viabil. Alcătuirea spi-ri-tua-lității neamului e o reminiscență a unui aliment ubicuu în țara noastră – shaorma cu de toate. Daci, romani, slavi, turci, nemți, unguri, francezi, greci, fiecare ne a lăsat cîte un suvenir – genetic, cultural, lingvistic, gastronomic sau de orice altă natură. Vom da vina pe ei. Din pricina mozaicului ereditar, nu aparținem pe deplin nici unei comunități care să surclaseze granițele țării și să ne scoată din dilema disonanței dintre noi și ceilalți.

Sceptici vizavi de restul neamurilor, veșnic neîndreptățiți și solitari, ca un lup fără haită sau mai degrabă ca un cîine vagabond, ne e dificil să ne spunem necazul celor de alte obîrșii, precum victimele unor traume, care preferă să țină totul pentru sine. Rufele murdare se spală în familie. Față în față cu un străin, creativitatea românului ia avînt și brusc descoperă calități ale țării pe care să le împărtășească – majoritatea provenind din natură, căci factorul uman rămîne totuși o rufă murdară.

Rufă care se zbuciumă în fiecare an, iese în stradă, mîndră că aparține unei tabere și nu celeilalte, convinsă că are dreptate și că dacă strigă mai tare decît celelalte i se vor rezolva toate problemele. Tropăind confuze și așteptînd ca schimbarea să cadă din cer. Pretext pentru conținut de postat pe social media, pentru apărut la televizor și pentru starea de mulțumire de sine, mai greu de obținut altfel. La sfîrșit se numără gunoaiele lăsate de fiecare tabără în piață și în funcție de asta aflăm care a avut dreptate.

Tragedia românului se manifestă și în fizicul consacrat: slăbănogul burtos și cocoșat de povara vieții – ce-i drept, cu anumite variațiuni. Își investește puținul în obiecte cît mai afișabile. Elementul care pare să îi provoace aviditatea pentru lucrurile scumpe e dorința patologică de a epata, imortalizînd iluzia bunăstării prin stratul poleit de cele mai noi trenduri în materie de, printre altele, smartphone-uri, ceasuri și adidași. Discrepanța dintre atenția acordată înfățișării și cea acordată minții e reprezentativă pentru poporul nostru, în toată morbiditatea ei. În casele românilor, îndeosebi în orașele mari, e de obicei nelipsită o bibliotecă impozantă plină de colecții de cărți cu coperți în culori regești și cu detalii aurii, cumpărate la preț mic acum cîțiva ani. Evident, majoritatea nedeschise. Dar biblioteca e plăcută vizual și stă acolo strategic ca să acopere măcar la suprafață ignoranța posesorului. Superficialitatea domnește în mai toate sectoarele vieții noastre, de la aceste detalii de design interior pînă la cele mai esențiale sfere, dar mai ales în muncă.

Există studii care afirmă că limba joacă un rol decisiv în constituirea unui popor, ceea ce justifică într-o oarecare măsură diferitele înclinații naturale ale acestora – învățarea limbii chineze, spre exemplu, se spune că e cumplit de laborioasă, corespunzînd sîrguinței și perseverenței vorbitorilor nativi. Oare e limba română vinovată pentru dezordinea care domină spațiul mioritic? Puțin probabil. Suvenirurile neamurilor pe care le-am pomenit mai sus sînt foarte folositoare pe plan lingvistic, iar limba română a știut să împrumute de la fiecare cuvintele și expresiile cele mai eficace. Din punct de vedere al expresivității, limba română excelează. Dar situația e cam aceeași cu cea descrisă în Prostia omenească, unde protagonistul întîlnește, printre alții, un om care încerca să își lumineze bordeiul cărînd soarele înăuntru cu un vas, deși avea la îndemînă un topor ideal pentru obiectivul lui. Așa și românii cu limba lor. Oricît de expresivă ar fi și oricît de elocvent ar putea zugrăvi ea realitatea, limba română e de cele mai multe ori folosită degeaba, irosită pe inepții, truisme, și fleacuri, în concordanță cu ethosul tragicomic al românilor.

Ținta poate celor mai multor acuzații în această anchetă este școala românească. Întîi de toate, e necesar să distingem între școală și profesori. Cei din urmă, ca în orice altă meserie, sînt un grup foarte variat. Diferența dintre această meserie și celelalte e că dascălii au de a face cu tineri, care sînt extrem de ușor de influențat. Deci orice lucru imoral făcut de un cadru didactic e mult intensificat în gravitate tocmai din cauza asta. Să listez cadrele didactice pe care le-am întîlnit eu și care consider fie că sînt veritabile modele de urmat, fie că au contribuit la perpetuarea imoralității printre elevi, ar fi nenecesar și prea personal - însă cu toții avem exemplele proprii. Mulți dintre cei care atacă școala românească tind să își fondeze argumentele pe cazuri izolate ale cîte unui profesor care cine știe ce monstruozitate a comis. E un argument just, atîta timp cît nu s-a întîmplat doar la știri, precum într-un caz notoriu de acum doi ani. Evident, să blamăm corpul profesoral pentru debandada românească ar fi absurd.

Ceilalți acuzatori își întemeiază argumentarea pe sistemul educațional ce nu ne învață nici ce trebuie, nici cît trebuie, nici cum trebuie. Asta pentru că acești Rousseau contemporani care fac astfel de afirmații știu precis ce, cît și cum trebuie pentru dezvoltarea armonioasă a elevului. Din Grecia Antică încoace, omenirea nu a cunoscut vreo școală perfectă. Nu există una nici măcar pentru un singur elev, darmite pentru 150.000 anual.

Pentru fiecare pătură socială, există o carență a școlii românești pe care reprezentanții o învinuiesc în locul discrepanței dintre propriile aptitudini și cerințele sistemului. Spre exemplu, în liceele de elită, mai ales la profilul matematică-informatică, ținta nemulțumirii este învățarea pe de rost. Aceste minți cartezian structurate nu înțeleg nevoia aptitudinii de a reproduce un discurs. Iar la capătul opus al spectrului sînt elevii care nu înțeleg necesitatea de a rezolva probleme de matematică. Cu toții au dreptatea lor, dar mai toți ratează esențialul. Sistemul nu își propune să satisfacă nevoile tuturor elevilor. De fapt, nu își propune să satisfacă nici un elev. Ci tocmai pe cei care nu îi mai sînt elevi.

Ne-am întrebat cu toții la un moment dat de ce trebuie să depunem atîta efort aparent inutil la școală. De ce trebuie să învăț pe de rost părerea lui George Călinescu despre Harap Alb sau să rețin cum este realizat comicul în operele lui Caragiale? Pentru cei care ați ales o carieră în care aceste informații sînt utile, puteți lesne înlocui exemplele de mai sus cu nevoia de a învăța Teorema lui Lagrange sau orice altceva care vă trezește amintiri neplăcute din anii de școală. Motivul e unul simplu. Celor pe care îi interesează cum te-ai descurcat la școală nu le pasă dacă știi lucrurile predate acolo sau nu. Ci vor să se asigure că dacă or să te pună să înveți pe de rost semnificațiile din Luceafărul, tu o să le înveți. Din unghiul acesta, școala românească își îndeplinește scopul.

Am epuizat lista de suspecți din seara asta și nu am izbutit încă să găsesc vinovatul. Nu-mi rămîne decît să mă prăpădesc în șanț alături de compatrioții mei și să ne pierdem mințile împreună căutîndu-l. Dar stați liniștiți, că atunci cînd îl găsim îi tragem o mamă de bătaie de nu se vede. 

Natalia Guțanu are 19 ani și este elevă la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu“ din Bucureşti.

Foto: Lucian Muntean