Părul mi s-a părut întotdeauna un accesoriu feminin indispensabil. Bogăția lui, libertatea lui, neorînduiala lui, toate mi se păreau de la sine înțelese: nu-nțelegeam rostul unui păr domesticit și disciplinat, supus unor reguli care-l frustrau de posibila lui splendoare.
Asta s-a-ntîmplat, desigur, după un anumit moment. În clasa a II-a, cînd am început să am păr cît de cît lung din nou, eram bucuroasă să-l pot prinde în cozi. Pînă atunci, o perioadă destul de lungă, nu existase: pentru că mă operasem de torticolis înaintea clasei I și trebuise să stau în ghips, părul fusese tuns băiețește. Am și acum pozele de imediat după ghips, cu puținul păr care crescuse: se strînsese într-o grămăjoară ascuțită spre vîrful capului, asemenea unui cort al pieilor-roșii din vechi supraproducții.
Ghipsul în sine n-a fost o experiență atît de traumatizantă. Lipsa părului, însă, da. De atunci încolo mi-am promis, cumva, fără prea multe cuvinte, să nu mai fiu fără păr. Să-l las să crească, să fluture la propriu în vînt și să poată fi prins, la o adică, în codițe sau într-o coadă.
Clasa a VIII-a a schimbat lucrurile. Părul a crescut dincolo de imaginație: Puteam, la propriu, atunci cînd îl eliberam din coadă, să-l fac să se rotească-n jurul meu, ca-n filme. Țin minte senzația de eliberare pe care o aveam cînd plecam de la școală și ajungeam pe la Șincai, spre Parcul Tineretului: era ca și cum intram în zona liberă de restricții, zona hippie și încărcată de o senzualitate implicită. Acolo îmi permiteam să mă despletesc și să mă simt liberă și feminină.
Tot de atunci încolo ideea prinderii părului și a bentiței am început s-o percep ca pe o oprimare. Singura prindere posibilă și admisă rămăsese cea în coadă de cal – despre care, de altfel, mama îmi povestise că, atunci cînd făcuse facultatea, la sfîrșit de ani ʼ50, fusese pentru ea motiv de mustrare și chiar de vot de blam, considerată fiind o coafură cosmopolită. În liceu, părul pe umeri a devenit ceva obișnuit: nu neapărat un gest de cochetărie, ci de afirmare a identității.
Într-o epocă în care părul, cu atît mai abitir în cazul bărbaților, putea fi motiv de necazuri cu autoritățile. Bărbații nu aveau voie cu părul lung, se știe, sistemul se bătea cu pumnul în piept să reglementeze și deciziile fiecăruia legate de look-ul său. Să ai plete și barbă, într-o anumită perioadă, era un gest de frondă. Nu degeaba m-au obsedat timp îndelungat versurile din cîntecul Păsării Colibri „Vinovații fără vină”: „Nu contează cît de lung am părul, / Important e cît de mult gîndesc”.
La liceu, părul curgea, în general, liniștit pe umeri. Restricțiile existau, nu puteai avea, de pildă, „părul pădure”, ca-n cîntecul lui Phoenix și ca-n ziua de azi, cînd verdele e o opțiune, printre multe altele. Dar îl puteai purta zburătăcit, măcar în pauze sau cînd nu erau controale. Căci sistemul de atunci era plin de interdicții și reguli stupide, dar nu era consecvent: mereu se ițea cîte-o portiță în încrengătură.
În vremea facultății, la sfîrșit de ani ʼ80, am atins cota de sus a libertății permise părului pentru respectivele vremuri. Îi puneam funde, clame și piepteni, chiar colorați, și nimeni nu-i mai reglementa curgerea. Putea să ajungă cît al lui Rapunzel, deși nu eram închisă în nici un turn. Putea fi ca în Hair (Milos Forman, 1979), mai ales în perioada revoluționară și protestatară ce a urmat începînd cu decembrie 1989.
Oricum, nimeni nu i-a mai ținut socoteala, pînă a trebuit să încep să lucrez undeva. Puținul timp petrecut în învățămînt a fost suficient să mă convingă că nu vreau să lucrez într-un loc în care părul va fi iarăși constrîns. Am ales locuri mai zburdalnice, în care-l puteam flutura-n vînt iarăși. Pînă cînd, într-o zi, s-a întîmplat să devin mamă.
Totul s-a schimbat. Nimic din ceea ce părea doar al meu nu a mai fost strict al meu. Libertatea gîndului și a părului s-a transformat în responsabilitate față de o altă ființă, ieșită din propria ta ființă într-un mod inexplicabil. Și neajutorată, dependentă de tine pentru supraviețuire. În condițiile astea, toanele părului pe care, altădată, în copilărie, mi-l împletea cu flori de prin parc o mătușă fermecătoare, cu o minte rătăcitoare, nu-și mai aflau rostul. Lăsat de capul lui, uitat, neglijat, părul și-a pierdut culoarea și a crescut fără formă și măsură.
Cert e că, într-o zi, o cunoștință cu care m-am întîlnit după mult timp mi-a semnalat că era gri și dizgrațios. Atunci l-am reobservat în sfîrșit și eu, și m-am întors cu agresivitatea trezirii spre el, făcînd aproape la fel ca Susannah din Legends of the Fall (Edward Zwick, 1994): mi l-am tot scurtat pînă am ajuns aproape să nu mai am deloc. A fost o revoluție a părului: după ce a început să mai crească, am început și eu să-i acord iar atenție și culoare. A trecut, de atunci, prin diverse culori.
Mi-am adus aminte de istoria lui cu ocazia pandemiei: în timpul ei, părul a devenit iar un personaj. A crescut nemăsurat și și-a reluat rolul de plete-rîu pe umeri, parafrazîndu-l pe Coșbuc. Băgîndu-l iar în seamă, parcă mi-am recîștigat o parte dintr-o identitate cîndva pierdută.
