Fac parte din publicul global al formaţiei sahariene Tinariwen. Mă intrigă muzica lor uscată, răguşită, parcă plină de nisip, dar şi destul de relaxată ca să te ducă cu gîndul la un soi de reggae preistoric. Vreau să aflu mai multe despre „matricea stilistică“ a sunetului Tinariwen şi iată că am ocazia să cunosc cîţiva tuaregi plecaţi nu de mult din matrice – ghizi ai unei scurte hoinăreli pe la marginea unei istorii foarte lungi, cu dogoare, muzică şi nu puţin război.

Omar, tuaregul

La o masă în umbra bisericii din Parvis de St. Gilles, în faţa unui pahar de bere belgiană, Omar aşteaptă doi prieteni. Unii oameni au talent la a aştepta, se instalează pur şi simplu în timp şi îl lasă să treacă, fără să se plictisească. Omar stă liniştit, nu se mişcă prea mult şi niciodată brusc. Ştie să îşi conserve energia. Poartă o şapcă kaki şi haine în culori greu de definit, culorile drumurilor lungi şi ale după-amiezelor cu arşiţă. Îmi amintesc prima oară cînd l-am văzut, acum cîţiva ani. Mă lăudam pe atunci cu un simţ destul de ascuţit al fizionomiilor, dar pe a lui nu reuşeam deloc să o potrivesc pe hartă. Nu era asiatic, nu părea din Orientul Mijlociu, dar parcă era totuşi şi asiatic, şi semit, parcă şi african. Amerindian? Avea cîte ceva din toate: piele smeadă, pomeţi bombaţi, obraji prelungi, faraonici, păr creţ, nas arcuit, ochi înguşti. Şi ceva în privirea lui foarte liniştită îmi amintea de începutul poveştii lui Iosif cel biblic, aşa cum o povesteşte Thomas Mann: adînc e puţul trecutului; n-ar trebui să spunem că e insondabil? Cînd te uiţi în ochii lui Omar e ca şi cum ai privi în acea fîntînă adîncă; aproape că te ia cu ameţeală. Am aflat că era tuareg. Pe atunci, în 2008, la Bruxelles erau între cinci şi şapte tuaregi, cu toţii refugiaţi politici de pe teritoriul a două state africane, Niger şi Mali, cu care triburile tuarege sînt în conflict mocnit şi pe alocuri incendiar, încă din anii ’60. Ca toată lumea, ştiam că tuareg e o maşină de teren, cu nume colonial-romantic, legat de un fel de beduini înfăşuraţi cu totul în turbane ca în nişte gogoşi de mătase, de sub care mai scot cîte o puşcă dacă e cazul, sau cîte un pahar de ceai fierbinte, seara, la foc, în deşert. Mai auzisem din cînd în cînd, ca un duduit surd de foarte departe, ecourile rebeliunii tuaregilor din Sahara, dar nu ştiam nimic despre cauza lor. Cîteodată, războiul aduce în actualitate colţuri uitate ale pămîntului şi, pentru o vreme, toată lumea îşi face o părere despre ce se petrece pe acolo. În 2013 şi 2014, separatiştii tuaregi din Mali au căpătat profil public, dar de la distanţă nu prea se înţelegea nimic. Cine sînt? Ce vor? Mai precis, ce e de vrut acolo, în nisipurile aride? Ca să înţelegi conflictul din 2013, trebuie să ştii ce s-a petrecut în 2007, dar ca să înţelegi ce a fost atunci, trebuie să afli cîte ceva despre rebeliunea din 1992-1995, numai că nu poţi pătrunde conflictul acela dacă nu ştii ce s-a petrecut în anii ’60, şi pentru asta trebuie să ai ceva noţiuni despre prima revoltă tuaregă anticolonială din 1916. În sfîrşit, dacă îţi pui întrebarea pînă la capăt, ajungi inevitabil la organizarea nomadismului tuareg.

Puţină istorie

Teritoriile revendicate istoric de triburile tuarege se suprapun peste bucăţi din statele postcoloniale Niger, Mali şi Algeria, mai puţin Libia şi Burkina Faso. Însă nemulţumirea tuaregilor e mai veche şi cu rădăcini în mişcările anticoloniale din Sahara, la începutul secolului XX. Pe atunci, tulburările antiimperialiste din lumea musulmană se sprijineau pe spiritualitatea sufi şi deplîngeau declinul gîndirii islamice, lucru care, trebuie să o spunem, le dădea un anumit titlu de nobleţe faţă de jihadiştii de azi. Kaocen ag Keddah, şeful revoltei tuarege din 1916, făcea parte din ordinul sufi Sanussiya, fondat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de un trib arab, în Libia. Aceşti Senussi erau îndîrjiţi împotriva stăpînirii imperiale, indiferent de confesiune, întîi a otomanilor în Libia, apoi a francezilor şi englezilor care înaintau prin Sahara către Nordul şi Estul Africii, jinduind după teritoriile obositului Imperiu Otoman. Populaţiile greu de stăpînit din Sahara, printre care şi tuaregii, preluau uşor sufismul militant de tip Senussi, nu foarte diferit în fond de felul în care s-a răspîndit naţionalismul romantic în Europa în jurul Primăverii popoarelor de la 1848. Kaocen se alătură, în 1914, altor Senussi care declară jihad francezilor şi, în 1916, cu cîteva zeci de puşti şi un tun recuperat de la italienii din Libia, aduce pagube serioase garnizoanei franceze din oraşul Agadez, în mijlocul munţilor Air, din Nigerul de azi. Represiunea a venit după cîteva luni şi a fost cruntă. Cînd vreun european se înfioară la atrocităţile comise de trupele maliene împotriva insurgenţilor din ultimii doi ani (şi invers), i se poate reaminti că primele „execuţii barbare şi expeditive“ au fost puse la cale de francezi în 1917, în represiunea exemplară a răzmeriţei lui Kaocen. Victimele au fost în general şefii spirituali, numiţi marabu, adesea arşi de vii, căci stăpînirea franceză avea alergie la revendicări, dar mai ales la cele sprijinite de altă ideologie decît cea a progresului civilizator. Revendicările tuaregilor aveau un caracter mai degrabă economic: francezii interziseseră comerţul cu sclavi – una dintre principalele activităţi ale tuaregilor –, taxau din greu populaţia şi confiscau avuţia lor cea mai de preţ, cămilele, pentru a le folosi în expediţii. În secolul al XIX-lea, coloniştii otomani, francezi şi italieni au decimat sistematic elita militară şi spirituală a tuaregilor şi i-au supus unui control sever.  

Omar aprinde o ţigară. O vreme a lucrat pentru un serviciu bruxellez de asistenţă socială, unde treaba lui era să petreacă timp cu bătrînii singuri dintr-un cartier bogat al oraşului, căci aceea se nimerise să fie circumscripţia lui. Bătrînii erau mulţumiţi. Omar nu vorbeşte tare sau mai mult decît trebuie, nu face mişcări repezite şi prezenţa lui e liniştitoare. Să trăieşti singur în vile cu saloane spaţioase, la zeci de metri depărtare de cel mai apropiat vecin, cu telefonul la trei camere distanţă, poate fi îngrijorător pentru suburbanii foarte înaintaţi în vîrstă. Omar era plătit să le asigure apropierea de celălalt, cu discreţie, fără asperităţi. 

Cîteva noţiuni arhaice

Cum înţeleg tuaregii apropierea? Pentru a putea supravieţui ca un corp social nomad în condiţii complicate, printre o sumedenie de alte populaţii mai mult sau mai puţin duşmane, tuaregii s-au sprijinit pe cîteva noţiuni arhaice, testate de trecerea timpului: tamurt, care defineşte o colectivitate bazată pe afinităţi culturale – limbă, cod al onoarei războinice sau mituri fondatoare. Tamurt are o dimensiune temporală importantă şi poate fi o categorie vastă. Tuaregii cred, de exemplu, că urmaşii lui Noe, şi anume ei, arabii, etiopienii, populaţia Peul, egiptenii şi evreii formau în timpuri străvechi un mare tamurt. Este, deci, o familie de limbi şi seminţii, nu foarte diferită de genealogiile lingviştilor şi geneticienilor de azi, dovadă că memoria tulbure a popoarelor se înşală rar. La o scară mai mică, temust circumscrie o comunitate cu identitate mai limpede şi care se organizează administrativ şi politic într-un anumit fel. Astfel, tuaregii vorbesc propria limbă (tamasheq), pe care o scriu cu un alfabet specific (tifinagh – ce le mai place sunetul t), şi sînt organizaţi într-o confederaţie de cinci alianţe tribale, fiecare cu teritoriul ei, a căror sumă dă akal, adică ţara, pe care ei o numesc Azawad. Formează, deci, un temust.

De cîteva mii de ani, tuaregii practică nomadismul pastoral numai pe teritoriile definite tradiţional ca aparţinînd acestei akal. Cînd administraţia colonială – şi pe urmă noile state-naţiune (vorba vine) – au impus alte tăieturi administrative, tuaregii au intrat într-un mod de crispare continuă. Limba lor depune mărturie: au preferat să numească sistemul educaţional şi juridic cu cuvinte franceze sau arabe (lalwa, după la loi – legea, lékol, după l’école – şcoala, sau sharia, elqanun, cuvinte arabe), deşi există echivalente în tamasheq. A aduce pe cineva în sistemul formal de justiţie se spune aghatas, ceea ce înseamnă „a tăia“, „a sacrifica“, spre deosebire de ighre, „a chema“, termen care se foloseşte pentru sistemul de justiţie tradiţional, care tinde nu atît să tranşeze, cît să concilieze. Ca de obicei în societăţile premoderne, justiţia nu e oarbă, ci, dimpotrivă, foarte atentă la numeroasele subtilităţi ale fiecărei speţe, căci e vorba de oameni care trebuie să trăiască împreună, şi după ce se împarte dreptatea. Da, mai mult, dubla terminologie indică lipsa de încredere a populaţiei nomade faţă de structurile străine culturii lor şi care tind să le limiteze mişcarea.

Animozităţi şi conflicte

Nomazii tuaregi nu sînt de tip „rătăcitor“, ca romii sau vechii evrei, şi nu îi atrag depărtările necunoscute. Mişcarea lor seamănă mai degrabă cu transhumanţa oierilor balcanici şi europeni. Pentru astfel de comunităţi, dreptul cutumiar legat de teritoriu diferă sensibil de cel dezvoltat de-a lungul timpului de societăţile sedentar-agrare pe care le moştenim noi, cei moderni – cum demonstrează etnograful Hélène Claudot-Hawad într-un articol despre inadecvarea tuaregilor la concepţia juridică de teritoriu a statului modern. Păstorul e într-un raport mai blînd cu pămîntul, nu îl stoarce şi nu îl exploatează, şi din cauza asta teritoriile revendicate de el sînt văzute ca tăpşane sterpe, nemuncite. Valorizarea pămîntului prin muncă stă la baza dreptului de proprietate în societăţile agrare şi a justificat adesea confiscarea pămînturilor „virgine“ ale păstorilor şi ale vînător-culegătorilor, în vederea exploatării. Administraţia colonială franceză a expropriat nomazii pe baza acestei legi nescrise a conflictului veşnic între nomazi şi sedentari dezvoltaţi în birocraţii complexe, iar statele africane care i-au urmat au continuat politicile de deteritorializare a tuaregilor.

Astfel că, în 1962, aceşti Abeli ai deşertului organizează o rebeliune împotriva guvernului malian, doi ani după declararea independenţei statului. Jocurile geopolitice nu ţinuseră cont de teritoriile lor pastorale şi foştii stăpîni coloniali transferaseră drepturile asupra lor unui guvern format din etnii neprietene. Roata istoriei se întorsese. De-a lungul a sute de ani, tuaregii războinici au fost spaima populaţiilor mai blajine din sudul Saharei, unde descindeau în raiduri, ca tătarii, şi luau sclavi.

Relaţiile între populaţii sînt complexe şi raportul războinici dominatori/victime paşnice nu e singurul care s-a stabilit la graniţa tectonică între rase care trece prin Sahara. Schimburile comerciale sînt cel puţin la fel de vechi, iar în ultimele secole, islamul, adoptat treptat şi adesea adaptat la credinţe mai vechi, a creat noi raporturi de forţe. Cu toate astea, dominaţia brutală a nomazilor semiţi nu s-a şters din memoria africanilor subsaharieni, în special a etniilor Songhay şi Hausa. Tocmai aceste etnii au ajuns să compună majoritatea funcţionarilor în primul guvern malian, şi ocazia de a îi asupri pe tuaregii nomazi din nordul ţării s-a prezentat fără întîrziere. O parte din triburile tuarege se văd alipite statului malian în 1960 şi, curînd, se răzvrătesc împotriva tratamentului aspru la care îi supune noua stăpînire.

Urmează masacre foarte puţin moderne şi animozităţile strămoşeşti se trezesc. Mii de refugiaţi se mută în Algeria şi Libia, cu consecinţe ciudate. Aceşti refugiaţi, care adaugă un nomadism mai pîrlit ciclurilor de deplasare tradiţionale şi care devin astfel nişte dezrădăcinaţi la puterea a doua, vor constitui baza mişcărilor teshumara.

Moussa

Dar primul prieten se apropie de masa lui Omar. E tot un tuareg, şi parcă seamănă, dar e dintr-o altă rasă. E mai degrabă african subsaharian, cu pielea mai neagră, creţurile părului mai strînse şi picioarele mai lungi. Moussa şi Omar fac parte din triburi diferite, cu istorii împletite. Tuaregii sînt unul dintre puţinele popoare vechi în care identitatea comună trece peste frontierele rasei. În termenii lor, Moussa nu aparţine aceluiaşi tamurt, dar se integrează în temust-ul tuareg. E îmbrăcat în pînze albastre tradiţionale şi poartă turban, cu un fald liber sub bărbie, care poate oricînd să treacă peste nas şi gură şi să îi lase la vedere doar ochii, ca în fantasmele noastre sahariene cele mai vechi, pe care Moussa le exploatează cu meşteşug. Meşteşugul e viaţa lui. În adolescenţă a învăţat să mînuiască argintul şi instrumentele de precizie, cu care se fac bijuteriile, şi să varieze la nesfîrşit pe temele grafice simple şi foarte vechi ale artei decorative berbere. Acum îşi vinde bijuteriile, pe bani frumuşei, magazinelor de tradiţie New Age din oraş, locşoare strîmte, burduşite cu obiecte etno şi mirosind încă de afară a patchouli. Aşezat la masă, Moussa se ocupă pe îndelete cu tăcerea. În momentul ăsta, foarte puţine lucruri merită efortul de a fi spuse. 

Orfevreria e moştenirea lui Moussa. Îşi gospodăreşte singur comerţul, nu îl trage nimeni pe sfoară. Nimeni nu ştie dacă plăteşte taxe undeva sau cîţi bani are, nimeni nu îl vede vreodată îmbrăcat altfel decît în alasho albastru. Toată lumea l-a văzut pe undeva, pe la tîrguri şi concerte, dar puţini pot spune că au stat de vorbă cu el. Instinctiv, Moussa s-a transformat într-un exponat de muzeu pe picioare, povestind pe muteşte, prin ţesături, culori, bijuterii şi puţinul care se vede din corpul lui – o pagină din istoria Saharei.  

Teshumara

Ce înseamnă teshumara? Cuvîntul vine din franţuzescul chomeur (şomer). Poetul tuareg Hawad defineşte teshumara ca „o stare de spirit, un mod de viaţă, un curent ideologic, o viziune politică.“ Pe scurt, o cultură care a prins cheag în mediul celor trei valuri de refugiaţi ai conflictelor născute din puţul trecutului şi din secetă: 1963 – în Mali, 1973 – în Mali şi Niger, şi 1984 – mai ales în Niger. Înainte de a deconstrui această frumoasă noţiune, să introducem în scenă un personaj expresiv: Muammar Gaddafi. În anii ’70, Gaddafi avea o cu totul altă statură internaţională decît spre sfîrşitul vieţii. Promotor al naţionalismului arab împletit cu o formă de socialism, colonelul era foarte prezent în trama Războiului Rece, enervînd cu metodă blocul occidental. Dar, în urma Războiului de Yom Kippur, la care Libia contribuise militar şi cu bani, Gaddafi s-a declarat nemulţumit de prestaţia Egiptului, care nu mai reuşea, din 1970 (de la moartea lui Gamal Nasser), să se ridice la exigenţele şefului libian. În 1977, un război izbucneşte la frontiera Libiei cu Egiptul, bătînd ultimul cui în sicriul iubirii dintre Gaddafi şi arabismul nasserian. Colonelul avea nevoie de o nouă bază identitară pentru ambiţiile lui geopolitice redirijate dinspre Orientul Mijlociu spre Africa, aşa că s-a întors către berberi şi şi-a amintit că era el însuşi berber. În 1979, pronunţă un discurs prin care declară armata libiană deschisă tuaregilor fugari dinspre sud, promiţîndu-le naturalizare în Libia, în numele unei identităţi comune. Astfel începe saga mercenarilor tuaregi în armata libiană, cu desfăşurare pînă azi.  

Omar, originar din Air, în Niger, a fost şi el ofiţer în armata libiană. O fotografie pe Facebook îl arată cu beretă şi în uniformă într-o culoare fără nume, care nu poate decît să-ţi priască în deşert. Se pare că stilul de atunci îi convine şi azi. Omar se consideră el însuşi ishumar, adică membru al mişcării teshumara. Urmarea iniţiativei politice a lui Gaddafi e unul dintre exemplele rare în care o anume poetică a cicloanelor istoriei marchează populaţiile. Călătorind de departe, din America Latină, imaginarul revoluţiei celor săraci, a marginalilor liberi de constrîngerile ideologiei burgheze a atins, prin intermediul structurilor militare ale lui Gaddafi, comunităţile de refugiaţi tuaregi, în căutare de altă patrie. Dar în loc să formeze soldăţei disciplinaţi interesaţi de tehnică şi manevre, s-a îmbinat cu vechea cultură a tuaregilor nomazi şi a creat fenomenul teshumara. Mulţi dintre militarii tocmiţi de armata libiană reveneau în zonele tuarege prost controlate de guvern, din Mali şi Niger, şi aduceau know-how de guerrilla şi arme pentru a organiza numeroasele facţiuni paramilitare ale frontului politic de revendicare a autonomiei vechiului teritoriu tuareg, Azawad. Însă, pe lîngă chestiunile strict militare, exportul pe jumătate intenţionat din Libia era o atitudine specifică revoluţiilor Sudului: cu părul lung şi ţigara (sau joint-ul) într-un colţ al gurii, cu Kalashnikov-ul pe un umăr şi chitara pe celălalt, rebelul tuareg se înrudea în spirit cu Sandino şi Che Guevara, cu Compay Segundo şi Peter Tosh. Astfel, cuvîntul „şomer“ începe să îşi arate adevărata semnificaţie: pe de o parte, e un reproş adus foştilor colonizatori şi guvernelor postcoloniale care le-au continuat politicile, iar pe de alta, e un titlu de glorie. Cuvîntul spune „ne-aţi smuls din rînduiala noastră cu reforme teritoriale şi alte soiuri de opresiune, ne-aţi interzis ciclurile de transhumanţă şi ne-aţi luat cămilele, ne-aţi trimis în alte ţări să cerşim; din nomazi ne-aţi transformat în refugiaţi, din stăpîni de pămînturi ne-aţi transformat în şomeri. Şomeri nu există decît în birocraţii, unde autoritatea fără chip îţi dă de muncă sau te scapă din vedere. Iată, noi sîntem cei scăpaţi din vedere, cei asupra cărora puterea nu ajunge să se întindă, cei de la marginea Babilonului. Fire burn!

Anana şi Cei din deşert

Iată-l şi pe al doilea prieten. E la fel de negru ca Moussa, dar cu trăsături mai delicate şi mai copilăreşti. Poartă o pălărie tuflită nonşalant pe o parte, o cămaşă cadrilată, cu ochelari de soare la buzunar, şi jeanşi din cei mai cool. Cîteva dreadlocks discrete se iţesc la ceafă, de sub pălărie. Se aşază pe scaun cum se aşeza Keith Richards pe o canapea într-un studio de înregistrări. Anana e vocalistul şi chitaristul singurului grup de blues tuareg pe o rază de trei ţări. Kel Assouf – cei din deşert. Îi place să cînte mai mult decît să vorbească, dar dacă tot trebuie să vorbeşti, preferă, ca Moussa, să lase să se exprime stilul, hainele, poziţia corpului. Cel mai mult îi place să se găsească pe te miri unde cu vreun alt chitarist şi eventual nişte djembe, şi să petreacă o seară întreagă într-un fel de jam punctat numai de cîte o gură de bere sau un scrîşnit de brichetă. Anana cînta muzică teshumara şi nu ştie/nu vrea să încerce altceva. Dincolo de ţinuta lui clasică de inspiraţie rock’n’roll, rămîne un muzician tradiţional, care ştie să nu epuizeze arta tînguirii sahariene şi cele cîteva acorduri ale bluesului. 

Şi nu e doar atît. Cultura teshumara are deschiderea globală a Jamaicăi anilor ’60-’70, deşi cu o distribuţie mult mai slabă, din cauza imigraţiei aproape inexistente a tuaregilor în Occident. Formaţia Tinariwen are, de cîteva decenii, un succes nebun pe la festivalurile internaţionale, nu în ultimul rînd datorat figurii biblic-revoluţionare a lui Ibrahim ag Alhabib, vocalist charismatic şi celebru ishumar. Muzica tuaregă acţionează rapid: se prinde ca un cîrlig de mintea ta şi nu îi mai dă drumul. Cu o structură strîns repetitivă, sunetul te invită să te mişti, dar şi să intri într-o uşoară transă, să participi la evocarea întinderilor care l-au inspirat. Aşa este. Bluesul nu e al tuaregilor, nici măcar al Africii. Bluesul e al deşertului. Ca în orice poveste de dragoste. Anana şi „ai deşertului“ au crescut la umbra Tinariwen, o a doua generaţie teshumara, mai altermondialistă, mai atentă la vînturile momentului, dar rotindu-se mereu în jurul marii teme a identităţii tuarege.

Aghali

Un prieten bonus, neaşteptat, dă colţul de după biserică. E tînăr, are numai 23 de ani, şi îl cheamă Aghali, ca pe şeful Mişcării Populare a Azawadului, în anii ’90. Anii în care s-a născut Aghali, copil al rebeliunii, crescut prin tabere de antrenament încă de cînd era mai scund decît un Kalashnikov. Cum spuneam, seceta din 1984 a împins grupuri masive în exil în Libia şi a deschis astfel căile de propagare a berberismului gaddafian (care învăluia o intenţie destul de precisă de a destabiliza ţările din sudul Libiei şi de a îşi insinua influenţa în dauna intereselor franceze) şi a armelor la fel de libiene. În 1990 încep noi conflicte în Niger şi Mali, revendicînd autonomia teritoriului Azawad. Literal, Azawad înseamnă „tipsie“, o întindere cu marginile ridicate, un spaţiu bine determinat. Şi care conţine belşug – din 1971, societatea franceză Areva exploatează cu redevenţe minime uraniul din tipsia tuaregă, oficial teritoriu al statului nigerian. Areva e acuzată de neocolonialism: are monopol asupra zăcămintelor şi le exploatează cu foarte puţine scrupule faţă de mediu şi de populaţiile băştinaşe, manevrînd pîrghiile groase din guvernul nigerian astfel încît să plătească puţin şi să scormonească mult. Lucrurile s-au complicat, şi pentru că tuaregii s-au organizat politic şi paramilitar în grupuri multiple, cu nume imposibil de reţinut („Alianţa democratică de la 23 mai pentru schimbare“), grupuri care corespund, într-o anumită logică, celor cinci confederaţii tribale şi teritoriilor lor respective, dar care, pentru cei din afară, formează un fel de nebuloasă. Aghali a crescut, deci, într-o astfel de tabără de rebeli, care i-au fost tată, mamă, învăţător şi tovarăş de joacă. Sub lumina portocalie a răsăritului în deşert, Aghali şi alţi băieţi de diferite vîrste îşi începeau ziua cu instrucţia de dimineaţă, cu arma pe umăr, care în sandale, care desculţi, cu turbane de cîrpă legate în feluri inepuizabile, repetînd gestica militară de origine italiană, cu ordine răstite în arabă de către un fost căpitan în armata libiană, vorbitor de franceză cu accent malian. Aghali era încă mititel în 1995, cînd a fost încheiată o pace şubredă.

În 2007, o parte din tuaregi au declarat că guvernul nigerian nu respectase condiţiile convenite în acordurile din 1995 şi au început iar hărţuielile. Pentru toată suferinţa celor care nu cunosc pe nimeni ca să-i ajute să scape, vitregia războiului se dovedeşte o şansă pentru cîte unul mai norocos, care ajunge să fie refugiat politic în ţările confortabile şi răcoroase din Nord. Omar l-a ajutat pe Aghali să vină la Bruxelles, la un an după reînceperea conflictului, în 2008.

Un alt element s-a adăugat începînd din anii 2000-2003 problemei tuarege: islamismul militant. Lucrurile sînt mult prea încurcate ca să le descîlcim noi aici. Cert e că Iyad ag Ghali, lider al rebeliunii tuarege din anii ’90, devine, în 2007, consilier consular al Maliului, în Arabia Saudită, iar astăzi apare în videoclipuri pe YouTube, în care revendică atentate kamikaze împotriva ţintelor occidentale în Africa de Nord, în contul temutei AQMI, Al-Qaeda în Magrebul islamic. Tuaregii din jurul mesei sînt trişti. Islamul lor a fost de la început moderat, sincretic, înclinat spre narcozele poetice ale sufismului. Bineînţeles că jihadismul de azi, greoi şi inflexibil, găseşte adepţi şi printre ei. Dar, cum spune proverbul african, un copac care cade face mai mult zgomot decît o pădure care creşte. Începînd din 2012, Ansar Dine, gruparea islamistă a lui Iyad ag Ghali, a devenit vedetă în presa occidentală, ceea ce îl supără pe Omar. Ansar Dine nu reprezintă tuaregii nicicum, nu ai să afli de la ei nimic despre Azawad, teshumara sau tifinagh.

Se face cam frig şi mă gîndesc să plec. Ce nu am înţeles încă despre tuaregi? Am impresia că ceva îmi scapă. Bineînţeles că îmi lipsesc multe date din povestea lor, dar, în mare, ar fi trebuit să îmi pot face o idee, să pot sugera ceva din miezul identităţii lor într-un tweet, să zicem. Să fie combinaţia lor relaxată de arhaism şi modernitate, în care ce e vechi rămîne firesc şi trăit, iar ce e nou se înscrie fără rupturi în poveste? Nu, e prea complicat. Mai bine încerc altceva, nu prin cuvinte, ci sub formă de imagine: departe, cam pînă unde bate privirea omului fără să se înşele, se mişcă ceva: nişte mogîldeţe înfăşurate în albastru sau în alb şi negru urcă încet o pantă moale, în cadenţa cosmică al cămilelor. De aici de unde sîntem ni se pare că merg exact pe linia orizontului, sau, cum spun ei, „pe spinarea pămîntului“. Şi iar ajung la cuvinte. Căci mă întreb cum supravieţuieşte un popor atît de vechi, matusalemic faţă de noi, europenii, care sîntem destul de recenţi pe spinarea pămîntului. Cine ştie? Poate păstrînd cuvintele pentru cînd e absolut necesar şi trăind în restul timpului cu cîntecul şi linia trasă în nisip, care sînt aşa greu de epuizat. Am putea, deci, să întoarcem fraza de început, ca unul dintre criticii lui Thomas Mann: imens e orizontul istoriei care urmează. N-ar trebui să spunem că e insondabil? 

Anca Şerbănuţă a studiat antropologie la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Liberă din Bruxelles, şi relaţii internaţionale şi studii de conflict, la Universitatea din Kent; lucrează la ambasada şi misiunea Afganistanului la Bruxelles.