„Ăla care împroaşcă mai multă apă la piscină, ăla cu copiii cei mai chirăitori, ăla în uniforma de trening cu lanţ, brăţărică şi burtă şi cu nevasta cea mai întocată şi fardată de pe plajă, ăla trebuie că e român. Sau rus.“ Ba nu. O să ne ferim un pic de locurile astea comune şi o să zicem din capul locului că turistul român s-a mai rafinat. Din ce în ce mai multă lume românească decentă bate oraşele Europei, fără a se deosebi de aceeaşi categorie cuminte de călători de oriunde ar fi ea. Standardul turistic pe care îl afişează însă media, ăia nici prea de sus, dar nici prea de jos, zice însă „when in Rome, do as the Romans do“. Aşa se face că, la Pisa de pildă, după ce îţi trece uimirea iscată de imensul gazon verde pe care se află Turnul, Baptisteriul şi Domul (albe, ireale, făcute parcă din zahăr candel), poţi trage o porţie bună de rîs privindu-i pe turiştii care, în cele mai hilare poziţii, se fotografiază în aşa fel încît să pară că sprijină celebrul turn înclinat. Pentru cine nu e familiarizat cu fenomenul pisan al pozelor-tip, ar putea părea că o lume întreagă a luat-o razna de-a binelea. Pare că o armată de oameni face un soi de coregrafie dubioasă, fără nici un fel de muzică. Mamăi nemţeşti cu pensioară bună, britanici roşcovani şi îmbujoraţi, francezi în pantaloni scurţi, grupuri compacte japoneze stau la fotografie în cele mai nefireşti poziţii pentru privitorul de pe margine, dar absolut fireşti pentru cel care îi vede prin obiectivul aparatului de fotografiat: ambele mîini întinse într-o parte cu palmele în afară şi un picior îndoit graţios la spate; în fotografie, respectivul pare că încearcă să îndrepte poziţia turnului strîmb. E, dacă vreţi, din aceeaşi serie de fotografii-tip cu Taj Mahalul pe care turiştii înnebuniţi de căldura indiană par că îl ţin în palmă.

Mai sînt apoi aglomerările de muzeu. Cozile încolăcite şi răsîncolăcite la muzee şi monumente. Sute de oameni aşteptînd şi făcîndu-şi vînt cu broşurile, copii plictisiţi pînă la istericale şi, odată intraţi, o alergătură nebună – culori, forme, explicaţii din care rămîi cu aproape nimic. Poate ceva dezamăgiri: „ce Giocondă mică!“, „ce Pietà neterminată!“, „ce frescă decolorată!“. Imaginile răspîndite de cultura pop nu corespund cu mai umilele originale. Categoria de turişti ghetoizaţi e una cu bună reprezentare între nemţi şi britanici. Are toată coasta mediterană adevărate cartiere care le aparţin. Genul de oameni care pleacă de acasă ca să se simtă ca acasă. Mănîncă şi beau aceleaşi lucruri şi se văd cu aceiaşi oameni. Mai e apoi călătorul cu impulsiuni de antropolog. Ăla care ţine să se amestece cu localnicii la o bere şi sfîrşeşte uneori bătut. Ăla „face“ Nepalul şi vine iluminat, nefumător şi vegetarian, acasă. Nimic rău, dar are o aură de guru şi cînd îţi explică unde e Dristor 2. Ăla care găseşte nu ştiu ce poezie în mizeria cu subiect şi predicat a cartierelor mărginaşe şi care vine cu tot felul de istorii de la băştinaşi, ca să-şi dea apoi seama că localnicii şi-a bătut pur şi simplu joc de el.

Am ajuns, într-o împrejurare într-un bar neturistic din portul vechi al Marsiliei. Ştiu, sună periculos. Nu e cazul. Să fi fost ora 11 înainte de amiază. La cele cîteva mese ascunse de soare stăteau, în grupuri, pensionari veniţi de la cumpărături. Din pungi se iţeau franzele crocante şi verdeţuri. Vorbeau tare, rîdeau, beau vin la pahar, prelungind evident aşteptarea nevestelor de acasă, care învîrteau din degete după merindele de prînz. Unul dintre ei, cu cea mai gîjîită voce pe care am auzit-o vreodată, bea imposibilul verde de absint. Am vrut să văd cum e pastisul lor. Barmanul mi-a adus un pahar cît o vază plin cu mastica asta franţuzească (altminteri băutură comună în mai toată Mediterana; ouzo-ul grecesc). S-a retras zîmbind pe sub mustaţă. Ne-am pîndit reciproc; eu uitîndu-mă la pensionari şi în plasele lor, ei uitîndu-se la mine şi la glastra cu pastis. Eram şi eu unul dintre miile de turişti care le descoperise, chipurile, localul. Iată, eu îi ţin minte, ei probabil că m-au uitat a doua zi.

Selma Iusuf este jurnalistă.