Dintre politicile Uniunii Europene, cea externă se negociază probabil cel mai dificil, în condiţiile în care atinge chiar esenţa suveranităţii naţionale, adică dreptul fiecărui stat membru de a stabili şi dezvolta relaţii bilaterale şi independente cu celelalte state membre. Politica externă a UE presupune o limitare semnificativă asupra politicilor externe naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, chiar dacă uneori poate fi ceva mai mult decît o simplă reflectare a „celui mai mic numitor comun“ dintre cele 27 de politici externe naţionale. Aceasta, cu condiţia să existe o politică. Este important să reamintim faptul că, atunci cînd statele membre ale UE nu cad de acord într-o problemă, nu există o poziţie de politică externă a UE în problema respectivă. Poziţiile divergente ale statelor membre în privinţa Războiului din Irak sau recunoaşterea independenţei Kosovo, de exemplu, sînt două dintre numeroasele situaţii care demonstrează clar acest fapt. 

Pe scurt, realizarea unei politici externe europene reprezintă o luptă constantă, dar este o politică dorită de majoritatea cetăţenilor UE şi un instrument necesar statelor membre ale UE pentru a-şi intensifica forţa în relaţiile internaţionale. Se presupune că ar consta în atingerea unui echilibru între priorităţile naţionale şi promovarea intereselor şi valorilor Uniunii. Politica externă a UE recurge în primă instanţă la instrumente „soft“, cum ar fi legislaţia comercială şi liberalizarea accesului pe piaţă, în condiţiile în care nu există o armată europeană, iar cooperarea europeană în materie de apărare este limitată. Uniunea este, totodată, şi cel mai important furnizor de ajutor extern din lume şi este un creator de norme globale în multe domenii, de la aviaţie şi standardizare chimică, pînă la protecţia mediului înconjurător şi supervizare financiară. Cei mai importanţi parteneri ai Uniunii sînt Statele Unite, China şi Rusia, în acelaşi timp Uniunea continuînd dialogul strategic la nivel înalt cu numeroşi alţi parteneri precum India, Pakistan, Coreea de Sud sau Brazilia. 

UE aspiră să fie un actor global în politica mondială, cu toate acestea a eşuat adeseori în soluţionarea cu succes a unor conflicte existente în interiorul ei. Politica europeană de vecinătate este considerată în general ca fiind o politică ineficientă, dacă nu chiar ratată. A fost concepută ca o strategie de natură să încurajeze vecinii UE să se adapteze la normele democratice europene şi drepturile omului, să liberalizeze accesul pe piaţă şi să contribuie la progresul economic reciproc prin stimulente politice şi economice, care să conducă în final la stabilitate şi prosperitate în curtea UE. Pînă acum, nu a reuşit să atingă aceste obiective. 

Politica de vecinătate singură nu a furnizat suficiente stimulente pentru vecinii UE ca aceştia să se schimbe de bunăvoie, în timp ce atît statele membre UE, cît şi ţările vecine nu au reuşit să se ridice la nivelul angajamentelor reciproc asumate. Mai mult, eforturile UE sînt adeseori subminate de către terţi. 

Provocarea majoră o constituie probabil faptul că – aşa cum afirma ministrul polonez de Externe Radoslaw Sikorski – „politica de vecinătate include vecinii Europei şi vecini europeni“, referindu-se la separarea dintre alte state non-UE din Europa de Est şi ţări din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Deoarece Belarus, Ucraina, Moldova şi cele trei ţări caucaziene sînt toate state europene, ele au dreptul teoretic de a deveni într-o zi membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene. Partenerii sud-mediteraneeni nu împărtăşesc această opinie. 

Crearea politicii externe europene ar trebui să fie o încercare de a asigura conducere globală în zone în care UE poate oferi stimulente politice puternice, cum ar fi sprijinirea dezvoltării sau schimbarea climatului. Dar în timp ce încearcă să asigure o conducere ambiţioasă, politica externă a UE ar trebui să respecte totodată fragilul echilibru dintre diferite interese naţionale din cadrul Uniunii şi valorile comune europene, precum respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, statul de drept şi respectarea drepturilor omului, „inclusiv ale drepturilor persoanelor aparţinînd unor minorităţi“, ca să cităm tratatele de constituire a Uniunii. 

Ideea unei politici externe europene ambiţioase nu este contestată la Varşovia – dimpotrivă. Dar guvernul polonez consideră că, dacă nu există conducere pe o anumită problemă, Polonia va căuta probabil canale alternative prin care să influenţeze probleme globale. Pentru Catherine Ashton, şefa politicii externe a UE, 2011 este un an al încercărilor şi tribulaţiilor. Rămîne de văzut dacă ea va avea succes în a crea o asemenea politică ambiţioasă, de aici şi opţiunea teoretică a Poloniei de a căuta căi alternative pentru o abordare comună a UE. Deocamdată însă, punctul central continuă să rămînă, în mod decisiv, fixat pe faptul dacă înaltul reprezentant al UE va repurta succes. 

Polonia insistă asupra unui număr de componente pe care le consideră esenţiale în formularea politicii externe europene. Primul (şi cel mai important, probabil) include o relaţie strînsă între Uniune şi toţi vecinii săi din Est, inclusiv Rusia. Împreună cu Suedia, Polonia a reuşit să readucă Europa de Est pe agenda politicii externe a UE în 2008, prin crearea „Parteneriatului Estic“, care vizează Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina. Obiectivul acestuia constă în aprofundarea relaţiilor politice, societale şi economice cu aceste ţări. Atacul Rusiei asupra Georgiei, din acelaşi an, a sporit interesul european pentru această zonă. În prezent, principalele aspecte de rezolvat includ definitivarea negocierilor cu numeroase ţări din Europa de Est pe teme de acorduri de asociere ambiţioase, cum ar fi comerţul liber şi posibilitatea de ridicare de către UE a cerinţelor de viză pentru cetăţenii statelor respective. 

O relaţie mai strînsă între Uniunea Europeană şi Rusia este de importanţă vitală pentru ambii parteneri. Un parteneriat strategic strîns va consolida stabilitatea în Europa şi va aduce un plus de prosperitate Rusiei, dar acesta implică reformare din partea uriaşului vecin al Europei faţă de Est. Ideile lansate cel mai recent, cum ar fi cea a „Parteneriatului pentru Modernizare“, sînt binevenite, dar este nevoie ca ele să fie materializate prin reforme semnificative în Rusia, inclusiv o ameliorare în materia statului de drept. O a doua prioritate pentru Uniunea Europeană din perspectiva Poloniei o reprezintă politica externă a Uniunii în materie de energie. Deocamdată, aceasta nu există per se, este însă o necesitate absolută. Fără o asemenea poziţie comună a UE, companii din afara UE pot crea distorsiuni importante pe pieţele energetice naţionale, în situaţii în care asemenea pieţe rămîn adesea izolate de alte state membre. 

Cea de-a treia prioritate pentru politica externă a Uniunii – şi o specialitate a Poloniei – este promovarea democraţiei. Ca ţară care a cunoscut una dintre cele mai de succes tranziţii paşnice spre democraţie în 1989, Polonia doreşte să împărtăşească din experienţa proprie. UE a jucat un rol major în sprijinirea mişcării democratice a Poloniei, şi Polonia simte că tocmai acesta este rolul pe care Uniunea ar trebui să-l joace pentru aceste naţiuni care luptă astăzi pentru libertate politică şi economică, în special pentru cele aflate în imediata noastră vecinătate. 

Ultima prioritate poloneză vizează cooperarea în probleme de apărare, Uniunea nu este şi nu trebuie să fie o uniune militară, şi nici nu trebuie să încerce să rivalizeze cu Organizaţia Pactului Nord-Atlantic. UE are însă nevoie să dezvolte o mai strînsă cooperare militară, pentru a-şi îmbunătăţi propria capacitate de a desfăşura misiuni de menţinere a păcii sau pur şi simplu pentru a cîştiga credibilitate în ochii partenerilor străini, care nu consideră semnificativ exerciţiul european postmodern. Europenii ar trebui să cheltuiască mai mult cu armatele lor, dar în vremuri de austeritate foarte puţine state ale UE sînt înclinate să-şi mărească bugetele militare. Practic, în ultimii ani, Polonia a fost unul dintre foarte puţinele state europene care şi-au mărit cheltuielile pentru apărare. 

În dezbaterea modalităţilor de intensificare a cooperării europene privind apărarea, de regulă Polonia urmează o cale separată de cea a altor state membre UE. Unele dintre acestea pledează pentru o mai strînsă cooperare militară a UE pe seama NATO, în timp ce alte state membre UE rămîn puternic ataşate de NATO şi, prin urmare, se opun unei mai strînse cooperări militare a UE. Polonezii susţin că o mai intensă cooperare europeană este absolut necesară, dar nu în opoziţie faţă de NATO, ci ca o iniţiativă independentă, care să fie derulată în cooperare cu NATO. 

Într-o perioadă în care raporturile globale de forţă se schimbă, cînd, aproape de la o săptămînă la alta, puterile din Asia cîştigă noi graniţe competitive în faţa partenerilor europeni sau americani, statele occidentale, slăbite de recenta criză economică, ar trebui să rămînă cît se poate de unite. Totodată, în condiţiile în care este necesar ca relaţiile transatlantice să rămînă o bază pentru securitatea europeană, este timpul ca europenii să îşi asume un grad sporit de responsabilitate pentru propria securitate colectivă. Construcţia politicii externe europene este în principal în mîinile lui Catherine Ashton şi a nou înfiinţatului Serviciu European de Acţiune Externă, pe care ea îl controlează. Polonezii vor ţine pumnii pentru succesul lor şi sînt gata să sprijine Înaltul Funcţionar cu idei specifice privind dezvoltarea relaţiilor cu naţiunile Est-Europene, inclusiv cu Rusia, consolidarea securităţii energetice europene, promovarea valorilor UE în lume – cu precădere printre democraţiile emergente – şi căile de ameliorare a capacităţii de apărare a Europei. 

Polonia continuă să sprijine toate celelalte acţiuni şi dimensiuni ale politicii externe europene, inclusiv prevenirea sau căutarea unei soluţionări sustenabile şi realizabile a conflictelor din Orientul Mijlociu şi transformarea paşnică în ţările arabe, rezolvarea unor probleme globale, cum ar fi poluarea mediului înconjurător şi pandemiile, operaţiunile de menţinere a păcii în numeroase colţuri ale lumii, consolidarea multilateralismului şi a guvernării globale, precum şi acordarea de asistenţă naţiunilor în curs de dezvoltare. În ultimă instanţă, dacă UE vrea să fie un actor global respectat, are nevoie să îşi amelioreze şi poziţia sa internaţională în toate zonele lumii.

Piotr Maciej Kaczynski este cercetător, din 2007, în cadrul The Centre for European Policy Studies (CEPS) din Bruxelles, specializat în probleme de integrare politică a UE şi dezvoltare inter-instituţională. De asemenea, conduce European Policy Institutes Network (EPIN). A lucrat anterior în cadrul Institutului de Afaceri Publice (ISP) din Varşovia. 

traducere din limba engleză de Luiza SĂVESCU