„Cel care crede că arta conversaţiei a murit ar trebui să încerce să-i spună unui copil să se ducă la culcare.“ Robert Gallagher 

Am urmărit, preţ de cîteva săptămîni, emisiunea Supernanny de la Prima TV. O familie cheamă în ajutor un specialist pentru a primi sfaturi în educaţia copiilor. Problema, în cele mai multe cazuri, este că părinţii nu reuşesc să impună reguli, iar copiii se revoltă zgomotos. Ce urmează? Într-o primă etapă, supernanny analizează simptomele, cu ochelarii aşezaţi pe vîrful nasului şi mîinile încrucişate pe burtă. E acolo, la cîţiva centimetri de locul acţiunii, însoţind cu privirea necruţătoare, şi cu obiectivul camerei de filmat, zbieretele copilului şi răcnetele mamei. În sfîrşit îşi dă seama unde e problema, aruncă bărbia în faţă şi decide: etapa a doua, de stabilire a diagnosticului şi de prescriere a tratamentului. Copil şi mamă stau cuminţi pe canapea şi ascultă cum trebuie procedat: reguli pentru fiecare, ce se întîmplă dacă nu sau dacă da, care este răsplata, care este pedeapsa şi, în fine, colţul izolării, însemnat cu o inimă neagră, neagră de tot, cu o tăietură în formă de rictus. Începe etapa a treia, de implementare a programului: dacă mama nu reuşeşte şi nu reuşeşte, intervine dădaca, ferm şi vigilent. Îl tîrăşte pe copil la colţ, copilul zbiară, mama, numai mamă să nu fii, dă să-l ia în braţe, dădaca e hotărîtă să evite catastrofa şi o împiedică la timp. Din cînd în cînd, dădaca super îi semnalează mamei faptele greşite ale copilului. Mama regretă că a chemat-o pe supernanny. Poate doar o nanny ar fi fost de ajuns. Concluzia: supernanny e băgăcioasă. Şi pîrîcioasă.

Unde-i buba? Prin tot ceea ce face, supernanny se substituie autorităţii părintelui. Ce vede copilul? O străină care face ordine în casă, pe propria mamă certată că nu ştie să aplice corect sfaturile primite, o cameră de filmat care-i măsoară fiecare cuvînt şi gest, pe scurt, multiplicarea surselor de conflict şi iritare. Şi un colţ însemnat cu o inimă neagră. Şovăielile mamei şi insatisfacţia specialistului îi induc o stare de nesiguranţă. Apoi, încercaţi să vă comportaţi normal, ca adult, cu o cameră de filmat pe urmele dumneavoastră, 24 de ore din 24.

Acum cîteva luni, pe Romantica, a fost difuzată o emisiune asemănătoare: părinţi disperaţi de nu-urile copiilor apelau la ajutorul unui psiholog. Lucrurile însă se petreceau cu totul altfel: familiile erau invitate într-un campus format din mai multe apartamente, un loc comun de joacă, o curte. Cu acordul părinţilor, copiii erau filmaţi cu camere ascunse. Filmuleţele erau apoi comentate, într-o cameră privată, părinţii aveau posibilitatea să vadă unde greşesc, care este punctul nevralgic al relaţiei, cum ar trebui să procedeze într-un context anume. Apoi, erau invitaţi să pună în practică sfaturile primite: printr-un microfon pus în ureche, adulţii primeau indicaţii de la psihologul care urmărea din birou, pe un ecran, scenele filmate de camera ascunsă. Intruziunea acestuia în viaţa familială era minimă. Din cînd în cînd, doar, în spaţiul comun de joacă sau de luat masa, intra în rolul de educator, rol cu care copiii erau familiarizaţi, şi, prin joc, exemplifica o reacţie adecvată la refuzurile copiilor. În discuţiile dintre psiholog şi părinţi erau analizate comportamentul copiilor, ce anume le declanşează, răspunsul adulţilor la aceste comportamente, eventualele conflicte dintre părinţi, care afectează relaţia lor cu copiii etc. Totul într-un mod profesionist, calm, fără personaje cu puteri supranaturale, fără prejudecăţi şi fără regie.

Maria Iordănescu este psiholog.