La Kinodiseea, primul festival de film pentru copii, şi, mai nou, şi pentru adolescenţi, din România, aflat la a doua ediţie anul acesta, am reuşit să văd doar un singur film. Sebbe, în regia lui Babak Najafi, o producţie Suedia 2009. 

Sebbe nu e, în nici un caz, un film pentru copii. E destinat strict celor peste 14 ani, adolescenţilor. 

Nu e un film pentru copii fiindcă le-ar strica, cu siguranţă, acestora, imaginea – era să spun standard, dar pînă la urmă normală – despre copilărie. Ar fi o variantă mult mai dură de revelare a „realităţilor dure ale vieţii“ decît descoperirea cadourilor pe care urmează să le aducă Moş Crăciun în debaraua familiei... 

Pentru că Sebbe e un film exact despre ce nu ar trebui să fie copilăria. E adevărat că eroul (interpretat de Sebastian Hiort af Ornäs) e deja un copil mare, un adolescent care cu siguranţă nu mai crede de mult în Moş Crăciun. Dar, totuşi, un copil care are nevoie de afecţiune. Şi în primul rînd de afecţiunea mamei. 

Povestea lui Sebbe se învîrte, în primul rînd, în jurul relaţiei cu mama lui (Eva Melander). După moartea tatălui, aceasta devine mai neajutorată chiar decît fiul adolescent: pierdută într-o lume în care ceilalţi te observă doar pentru a te ataca, mama lui Sebbe se dovedeşte fragilă şi vulnerabilă. Ea cade, prima, victimă nepăsării agresive din jur. Mama şi Sebbe sînt ambii blonzi şi cumva incolori, fantomatici aproape, invizibili în contextul universului îngroşat din jur. Mama nu are conturul femeii puternice, a cărei maternitate „triumfă“ şi o face să-şi apere instinctiv, firesc, „puiul“. 

Nu. Maternitatea nu e trăsătura ei „tare“: din anumite unghiuri, şi în multe situaţii, ea e mai adolescentă decît Sebbe. Sebbe, în schimb, e, într-un fel aparte, puternic. Rezistă – repet – în felul său, într-o lume care nu-i oferă nimic. 

Ghetto-ul în care locuiesc e de-a dreptul înfiorător. Înfiorător prin uniformitate – toate uşile apartamentelor din zonă arată la fel – şi prin senzaţia de vid pe care o lasă peisajul supraindustrializat din zonă. Nu vezi nici o floare, nici un tablou, nici un covor... Nimic care să îmblînzească ariditatea locului. 

Singurul cîine care adastă prin zonă e negru, şi nu ştii dacă e ameninţător sau afectuos. Într-o zi o urmăreşte pe mama lui Sebbe. Într-alta e lovit de un camion, pare-mi-se, şi moare. Nu discut aici simbolurile cîinelui negru, mi se pare că sînt destul de evidente... De altfel, împrejurimile casei lor sînt, cu toatele, distructive: în zonă e un şantier unde mereu ceva e aruncat în aer. Şi un cimitir de vechituri. Din care Sebbe încearcă, mereu, să meşterească ceva. Nu-i iese întotdeauna. Sau, mai bine zis, nu-i iese niciodată pînă la capăt. Sebbe e mereu prins între dorinţa de a încropi ceva şi cea de a arunca totul în aer. Un fel de meşter Manole postmodern. 

Nu reuşeşte, niciodată, să construiască, să creeze pentru că lumea din jur nu-i dă pace. Mama lui e în aceeaşi situaţie ca şi el, dar cedează mai uşor şi devine ea însăşi un obstacol. La şcoală, ceilalţi copii nu-l înţeleg pe Sebbe pentru că e făcut dintr-un alt aluat decît ei: nu e un bully, nu-i place violenţa, nu e popular... Nici profesoara nu pare să fie interesată să-l înţeleagă dincolo de limitele datoriei lui şcolăreşti. 

Orice lucru aparent plăcut devine, pînă la urmă, reversul acestuia. Mama îi face cadou o geacă roşie de ziua lui: se dovedeşte că o furase din spălătorie şi că aceasta aparţinea exact băiatului vecinei, care oricum îl teroriza pe Sebbe la şcoală. Vecina îl acuză pe Sebbe de furt; mama lui, în loc să-şi recunoască pur şi simplu vina, îl alungă pe acesta de acasă. Sebbe nu mai înţelege nimic. Singurul lui punct constant din viaţa derizorie era mama. Fără ea, pur şi simplu deviază de la orice posibilă traiectorie. E gata să arunce totul în aer: pe el şi întreaga şcoală.

Frumuseţea filmului e că, totuşi, nu o face. Ambiguitatea gesturilor lui Sebbe, în confuzia lui, se dovedeşte singura soluţie cinematografică posibilă. Adolescentul alege să plece, pur şi simplu, în final. Filmul îşi păstrează, astfel, coerenţa şi gravitatea. Rămîne un film bun pînă la capăt.