Cred că în fiecare generație trebuie să existe cîte unul dintre copiii ăia uitați în copilărie, scăpați în butoiul cu mitologizări și idealizări excesive. Care, odată intrați acolo, prind atît de mult gustul irealității, suprarealității, realității paralele sau cum mai vrem să‑i spunem, încît nu mai pot ieși (în pofida riscului de a se îneca).
Eu am fost, cu siguranță, unul dintre copiii aceia. Am crezut în Moș Crăciun pînă la 13 ani. Și nici nu aveam cum să nu cred, cînd am crescut într-o familie pentru care mitologia era realitate. Tatăl meu era principalul responsabil al acestui fel de supraviețuire, pînă la urmă, într-o, de fapt, mizerabilă Românie comunistă. Care mie, pe vremea aceea, și datorită lui, mi se părea aproape idilică.
Tatăl meu se apropia, din punctul ăsta de vedere, de personajul lui Roberto Benigni din La vita è bella, care a reușit să‑și țină băiatul nu doar în viață, ci și fericit în lagărul nazist, spunîndu-i că totul e un joc. Și în vremea lui Ceaușescu, realitatea, pentru mine, copil fiind, nu prea conta. Știam doar că erau niște reguli pe care trebuia să le respectăm ca să nu ne ciocnim prea frontal cu ea, și anume: cum spuneam eu pe vremea aia, „să fim patrioți în bloc“ (doar în bloc, pentru că am observat că la casă nu se aplica regula, bunicii mei ascultau în fiecare dimineață Europa Liberă cu geamurile larg dechise), adică să nu spunem, cu voce prea tare, nimic rău de regim, nici măcar bancuri; apoi, la școală, trebuia să păstrez aparențele, adică să fac, mereu, introduceri standard la compunerile de la română, privind vitejia și neclintirea poporului român etc.
Dacă făceam aceste mici concesii, puteam să-mi văd înainte de existența mea cvasi-imaginară, care presupunea, printre altele, următoarele: o prietenă imaginară, Cari Maca, rață cu trup de om (de unde și pînă unde, habar n-am) care mă însoțea peste tot și căreia îi țineam locul în troleibuzele 82 și 87, o desenam și care a dispărut, în neant, pe la vîrsta adolescenței, așa, pur și simplu, precum elefantul roz, Bing Bong, din Inside Out; transpunerea membrilor familiei în regim zoologic, tatăl meu și cu mine fiind niște lupi antropomorfizați (în desenele și poveștile pe care le făceam) și mama mea – o pisică; cultivarea frecventă (despre care am mai scris) a Zînei mării, aducătoare de cadouri la Mangalia; și a Ursului Nounourse, care făcea același lucru la Sinaia, prin scorburi sau pe la Cota 1400. Și, nu în ultimul rînd, venirea lui Moș Crăciun și a lui Moș Nicolae.
Astăzi, cumva, ei au rămas esența acestei lumi a copilăriei în care aproape totul e posibil. Deși acel tot se întîmpla pe vremea lui Ceușescu, eu le scriam scrisori și lui Moș Nicolae, și lui Moș Crăciun. Pentru că nu erau adrese din Laponia ca acum, găsisem totuși o modalitate de a le trimite: cumpăram cîte un balon galben, cu heliu, din fața Romartei copiilor sau din Cișmigiu, legam scrisoarea de balon și o trimiteam în cer. Alteori scriam scrisoarea, o băgam în plic, scriam Moș Crăciun pe plic și o puneam pur și simplu în cutia de scrisori, la orice poștă.
În ce mă privea, sistemul funcționa. Eu scriam ce îmi doream (desigur, mai scriam și chestii despre mine, adăugam desene), Moșii îmi aduceau mai de fiecare dată ce ceream. Moș Nicolae îmi lăsa în ghete, sistematic, ce era de lăsat. Iar „Moș Crăciun“ venea, în fiecare an, pe 24 decembrie, pe la ora 9 seara, invariabil, în carne și oase, cu sacul în spinare. În fiecare an făcea aceleași bancuri, ușor răutăcioase, care mie, însă, mi se păreau delicioase. Pentru că discursul era mereu același, trăsesem concluzia că așa e Moș Crăciun, are și latura asta malițioasă, ușor vulgară. Nu mă deranja, cu mine, una, se purta mereu impecabil, îmi aducea fix ce ceream, mă lăuda și avea răbdare, mereu, să-mi asculte repertoriul cu grijă însușit, fie că era doar o poezioară de patru versuri în engleză. Doar pe unchiul meu nu-l prindea niciodată, pentru că acesta se ducea, an de an, fix pe la 8,30 noaptea, să cumpere cîte ceva (vodcă, parcă zicea) de la magazinul din colț (cred că nu aveam habar de orarul magazinelor ceaușiste de pe vremea aia). Același unchi se întîlnea doar, de fiecare dată, cu Moșul pe scările blocului cînd el se întorcea, iar acesta pleca.
La școală se vorbea, de prin clasa a patra, a cincea, că nu există Moș Crăciun. Eu refuzam cu îndîrjire să cred așa aceva, pentru că știam, de acasă, că la școală se spun vrute și nevrute, și că adevărul e acasă. Doar că, într-o zi, nu știu cum s-a făcut că, deschizînd debaraua din hol, am dat de cadourile pe care aveam să le primesc două zile mai tîrziu. Ar fi trebuit să fiu distrusă, ținînd cont de toată irealitatea copilăriei mele. Dar nu: din anul ăla, mult timp, m‑am făcut eu Moș Crăciun. Mi-am încropit un costum, mi-am pus barbă, am luat un sac și am împărțit cadouri celor care, pînă atunci, mă răsfățaseră atît de perfect. Și am fost foarte fericită.
