De la Plaza România mă urc într-un taxi „staţionat“ (cuvîntul standard în domeniu) în faţă. Şoferul se dovedeşte a fi... o doamnă. Plinuţă, în pantaloni scurţi, şi cu un păr ondulat gen coamă. La început nu prea vorbeşte, rezumîndu-se la schimbul strict tehnic de replici – pe unde o luăm, cum e mai scurt...

După un timp, tot înaintînd noi prin întunericul monoton, spune, brusc: „Ştiţi, eu de anul acesta voi intra la facultate. Voi fi studentă“. Afirmaţia ei mă uimeşte, fiind, cumva, din alt registru decît cel obişnuit al taximetriştilor. Şoferiţa noastră are, după cum singură îl numeşte, „un vis“ bine închegat. Precum visele americane, cu care atît de multe filme ne-au sucit minţile, încît am ajuns să le credem locuri comune. Visul ei, însă, nu e deloc comun: nu vrea să facă o facultate „de fiţe“; îşi propune să devină medic veterinar.

Idealul ei l-am găsit chiar nobil. Şi am identificat, în povestea sa (pe care am ascultat-o mai tîrziu), elemente suficiente pentru a o eticheta drept „tipică pentru condiţia femeii“ române, medii. Dar şi drept exemplu al modului în care te poţi revolta împotriva unei atari condiţii. Lăsînd deoparte limbajul bătăios, relatarea ei, in extenso, suna cam aşa: s-a măritat de foarte tînără, din liceu. Soţul nu a fost de acord să dea la facultate, atunci. Şi nici să aibă copii. De lucrat, a lucrat mereu, nu am întrebat unde. Între timp, a devenit „mama“ unui număr de animale: căţei, peşti, păsări... De aici i-a venit ideea Facultăţii de Medicină veterinară.

De fapt, povestea taximetristei nu e pe cît de melodramatică pare: ea e încă destul de tînără – 31 de ani (pentru că s-a măritat pe la 18) – deci are tot timpul şi pentru facultate, şi pentru copii; iar căsnicia ei, tot din propriile poveşti, pare destul de fericită. Şi, ca să nu ieşim din cheia romantică de pînă acum: pentru a-şi realiza „visul“, taximetrista noastră face, fără teamă, curse noaptea...

O a doua „doamnă“ care mi-a atras atenţia este o măicuţă de la mînăstirea Bistriţa, de lîngă Horezu. Cînd am vizitat biserica veche de acolo cu un grup mai mare, măicuţa în cauză a stat cuminte pe lîngă noi. Apoi, auzind că una dintre membrele grupului e absolventă de Istoria artei, a întrebat-o, timid dar hotărît, dacă are ceva bibliografie pe gotic. Primise ascultare să scrie despre o parte gotică a bisericii şi voia să se mai documenteze. Din vorbă-n vorbă, aflăm că şi ea făcuse aceeaşi facultate, la Sibiu. Şi că devenise călugăriţă „plină“ de foarte puţin timp.


Povestea ei mi s-a părut tot una de succes feminin (şi pe a taximetristei am încadrat-o în acelaşi registru): părea să fie reprezentativă pentru „un nou val“ de tinere călugăriţe studioase, care să ajute la păstrarea şi întreţinerea patrimoniului cultural al mînăstirilor.

Ultima poveste feminină are drept eroină o fetiţă de şcoală generală. Am întîlnit-o la o expoziţie de desene la şcoala din Horezu, coordonată de Nadina Pascariu. Copiii din cîteva şcoli locale au fost rugaţi să picteze tot ce le trecea prin cap, pornind de la o frescă locală: Ursarii de la biserica Covreşti din Horezu (aceasta înfăţişează doi ursari în costume populare, împreună cu ursul lor: se pare că aceştia au dat bani pentru reconstrucţia bisericii, cu condiţia să apară „în poză“). Dar şi de la o alta pictată pe un siloz local în perioada comunistă, înfăţişînd muncitori strîngînd fructe (cele două vor fi puncte de pornire pentru un proiect comun de promovare a zonei, dar despre asta cu altă ocazie). Fetiţa în cauză, pe nume Lavinia, a pictat, cu entuziasm, cele mai multe tablouri. Mi-a plăcut în special unul în care apărea o broască ţestoasă, pe un drum, din două perspective: una apropiată, şi una mai îndepărtată, în care broasca se vedea mai mică... (nu are rost să căutaţi legătura cu ursarul sau cu fructele, nu toate tablourile aveau una directă...). După care i-am apreciat ursul pe fond înstelat.

Ce au în comun cele trei poveşti feminine? Aspiraţiile şi devotamentul, aş spune. Şi un soi de ambiguitate a lor, care, din fericire, le salvează de la eticheta strictă de „poveşti de succes“.

O galerie foto cu desenele copiilor din Horezu, aici.