Peisaj tipic de burg din Ţările de Jos. Casă îngustă din cărămidă roşie cu frontispiciul crenelat ca un tort, cu ferestre la fel de înguste, de pe pervazul cărora se revarsă sumedenie de floricele avide după un soare zgîrcit. Intrate cu mai bine de trei sferturi din trupuri în colţul din dreapta al peisajului, o mamă blondă de mînă cu fetiţa ei blondă. Mama e tunsă scurt, are ochelari de soare, e îmbrăcată sport şi are gîtul înfăşurat într-o imensă eşarfă albastră. Fetiţa are două codiţe subţirele, botine argintii, ochelăruţi de soare în formă de inimă şi o geantă în formă de inimă de care atîrnă muţunachi mici de pluş.

Nişte oameni ca toţi oamenii despre care n-aş fi avut nimic de zis şi, pe care, în mod normal, nu i-aş fi observat. Dar i-am găsit trăind un moment oarecare al vieţilor lor – încremenit definitiv într-una din fotografiile mele. Într-una din pozele astea banale pe care le fac în fiecare excursie. „Ia uite, domnule – m-am gîndit –, habar n-au ele că apar în nişte fotografii ale unei oarecare iar acea oarecare se gîndeşte acum la ele.“ M-am gîndit apoi imediat în cîte fotografii ale altora oi fi şi eu, din greşeală. Pe unde dumnezeului oi fi călătorit fără să am habar? Am ajuns în Japonia? În China? Într-un oraş oarecare din America? Cîte motive de frustrare am creat oare, fără să vreau şi fără să ştiu, intrînd inoportun într-un cadru care-şi dorea o imagine neblocată a nu ştiu cărei statui? M-o fi înjurat un japonez sau un polonez: „Fir-ar al naibii! De unde o fi apărut şi asta în cadru!“. Şi, zbîc, să mă fi şters pentru totdeauna din memoria digitală a Canonului său? Un picior, un cot, o mînă, jumătate de cap, ba eu întreagă mergînd senin pe vreo stradă – toate astea or apărea, la rîndul lor, în diverse fotografii ale unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Căci, cum vă spuneam, şi ei există în fotografiile mele. Pe o frumoasă plajă, într-un semiamurg (desigur kitsch) care-ţi duce involuntar degetul pe declanşator doar pentru că „vai ce culori frumoase“, pe o asemenea plajă şi într-un asemenea moment, am în fundal un nene care se scarpină bietul în nas. Într-un moment pe care l-a crezut intim – ţac şi gata, e în fotografia mea. Iar acum vorbesc despre el.

Sigur că m-au încercat şi pe mine diverse pusee de fotograf de mare artă. Ca orice persoană dotată cu un aparat – mediocru, căci altfel îmi împletesc degetele –, am pozat şi eu rouă pe frunze, amurguri şi răsărituri, gîze mici, un copac crescut diform, ştiţi, chestii interesante. Mi-am fotografiat prietenii bînd bere, cumpărîndu-şi te miri ce, rîzînd sau citind. N-am fotografiat monumente, statui şi catedrale, pentru simplul motiv că geme netul de fotografii făcute muuult mai bine. Tot din pusee artistico-metafizice am fotografiat o rolă de hîrtie igienică lăsată pe o bancă în parc, un pick-up făcut aşchii în mijlocul unui trotuar, degetele mele în şlapi.

Fotografiile astea ale turistului sînt complicate, domnilor. De pildă, eu una nu mă pot fotografia în faţa nici unui monument care atrage atenţia tuturor turiştilor. E îngrozitor să stai cîteva secunde – care par chinuitor de lungi – zîmbind jenat în faţa unei statui a unui mustăcios, cu zeci de perechi de ochi străini privindu-te. Zecile de perechi de ochi sînt ale altor turişti care stau la coadă nerăbdători să se pozeze cu mustăciosul. Mă lipsesc bucuroasă de valoarea sentimentală a unei poze cu mine mimînd prost firescul, decupată pe fundalul ştiu eu cărei înţurţurate catedrale gotice.

Pe de altă parte, înţeleg şi lehamitea nativilor dintr-un loc superturistic. Nu poţi sta frumuşel în propria curte că eşti deja zoom-at, fotografiat, arătat cu degetul. Noroc că nu le mai pasă. Ei sigur apar în fotografiile tuturor. Cum era o bătrînă la Roma, aşezată în balcon, fix la nivelul autobuzelor turistice supraetajate. Împletea ceva specific (cred) şi făcea cu mîna turiştilor. Am bănuit că baba a fost pusă special acolo de primărie. Să fie oraşul mai viu, na!

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.