Am scris despre virtuțile recluziunii și nu dau înapoi. Doar că sîntem oameni, și nu sfinți, și oricît ne-am dori să ne ducem măcar cu demnitate singurătățile, avem nevoie, cu siguranță, și de interacțiunea cu ceilalți.

Și nu doar cu cei apropiați. E miraculos că-i avem, cei care sîntem destul de norocoși încît să nu ne ducem izolarea într-o solitudine absolută. Da, știu, uneori e greu să fii în același spațiu închis și insuficient cu cineva, ai și inevitabile momente de sufocare. Dar și atunci cînd ești complet singur trăiești, uneori, dureroase clipe de anxietate și de panică. Așa că, repet, acum e momentul să-i apreciezi pe cei de lîngă tine, pe cei pe care îi ai, să vezi cît sînt de importanți.

Ușor de spus, mai greu de făcut. În practică, omul vine cu fițele și umorile lui, stricînd perfecțiunea intențiilor. În sinea lui apreciază ce i se dă, e fericit, dar în practică are scăpări. Micul apartament de trei camere se transformă, brusc, într-o lume întreagă. Cînd neîncăpătoare precum o cutie de chibrituri, cînd uriașă ca o peșteră fără fund, ori precum dulapul din Narnia, prin care, dacă treci, poți ajunge, practic, oriunde. A apărut chiar o caricatură pe Facebook cu o doamnă care se ascunde în dulap ca să-și găsească spațiul personal. E de necrezut cîte cotloane poți descoperi într-o casă mică: nu e o chestie de spațiu, ci de aglomerări. Poți plonja într-o aglomerare de obiecte precum într-o grămadă de frunze de toamnă: intri sub ele, printre ele și nu mai ieși cu orele.

Totuși, există momente oficiale de socializare, chiar în contextul ăsta: mesele și filmele/serialele. Deodată, într-o lume fără cap și coadă, cu un prezent distopic și un viitor ambiguu, incert, ca să nu zic inexistent, ritualurile își recapătă puterea. Să pui masa, cu sau fără cîinii de fier pentru tacîmuri de altădată, devine important. Devine ceva fix și plăcut într-un carusel de gesturi neplăcute și de timp otova, ca un sac cu balast. Ai un program, la ora X te așezi la masă, chiar dacă la prăpădita de măsuță rotundă din fața ecranului. Nu-i nimic. Nu contează. E bine și așa, e ceva fix, care presupune un protocol (se aduc tăvile, se pun pe masă, se adaugă sarea și piperul, ba chiar un pahar de apă sau bere) și prezența unui număr de oameni mai mare decît unul. Se presupune și o oarecare ținută: nu te poți așeza chiar pe aceeași canapea în care ai încremenit și altădată, nespălat și nepieptănat ori cu cămașa de noapte boțită și pătată, purtată patru zile. Trebuie ca măcar să dai așa, o dată, de două ori, cu peria prin părul tot mai gri și mai uscat, să te speli și să-ți schimbi cămașa ale cărei picățele se confundă cu urmele soluției prea concentrate de clor care au sărit pe ea în lupta cu inamicul nevăzut.

Altfel, pe lîngă ritualul ăsta, sînt mereu micile momente neașteptate ale zilei, cele în care necunoscutul mai dă buzna, din cînd în cînd, prin viața ta. Necunoscutul, zilele astea, ia forma curierilor de toate felurile care livrează ce nici cu gîndul n-ai gîndi. Totul e cu mult mai misterios cu cît, ca să evităm contactul direct, am instituit un sistem perfecționat de recepționare a pachetelor: o cutie pe un scaun, în fața ușii, pe care sînt lăsate toate cele.

Inițial erau doar pachete cu mîncare. Acum diversitatea a devenit tot mai mare, nevoile s-au rafinat, înclinînd spre inutil. E un fel de sinistru joc de-a Moș Crăciun, amestecat cu Baba Oarba: comanzi mai multe lucruri în același timp și nu știi care-ți vine primul. Dacă se nimerește ca toate astea să se suprapună și cu niște aniversări în familie, totul devine și mai palpitant. E chiar o viață trepidantă, aș putea spune. Te așezi la birou, de dimineață, și deodată telefonul: „Bună ziua, doamnă, sînt curierul. Ajung și eu acum la dvs.”.

De aici începe suspansul. Habar n-ai care curier e: să fie cel cu măștile, 50 la număr, cu 200 de lei? Ori cel cu cele două cutii de lapte, patru lămîi, un camembert și două pachete de lavete, de la Mega Image? Sau  domnul cu tortul, proaspăt decongelat, de la cofetăria din colț?

Răspunzi, cu inima bubuindu-ți. Nu e nici unul dintre cele de mai sus – e un cadou-surpriză pentru una dintre aniversări: o imensă vulpe cu trup de pește, o creatură miraculoasă din pluș care-ți redă încrederea în specia omenească și credința în Moș Crăciun. Între timp, vin și măștile: nu sînt în cutie, cum ai fi crezut, ci într-o pungă de plastic. Pe punga respectivă sînt niște litere chinezești. Deși nu vrei să fii paranoic, te apucă o panică în momentul în care rupi punga și pui bine conținutul.

La un moment dat, sosește tortul. Tortul nu poate fi plătit cu cardul, așa că îl rogi pe curierul fără mască și prea încrezător în semenii lui să coboare la etajul inferior. Timp în care iei banii dați riguros cu spirt, pe o parte și pe alta, și îi bagi într-o pungă de plastic de, evident, unică folosință. Alergi spre cutie, arunci banii și-nșfaci cutia cu tortul, ca la concursurile de ștafetă contracronometru.

Apoi intri înapoi, cu „prada” înhățată. Ești mîndru de tine, mîndru că n-ai venit cu mîna goală de la vînătoarea de azi. Și te pui pe aruncat și dezinfectat, visînd la extazul de după.