Montréal, 8 ianuarie 1998

A treia zi de ploaie cu gheață. Verglas îi zic ai locului. Geamurile înghețate filtrează o lumină galbenă, hepatică. Vîntul suflă în scurte și intense rafale. Copacii „trași” în gheață par opera unui sticlar priceput, hotărît să imortalizeze urgia. Noaptea ascult epitaful „sonor” al arborilor de pe strada mea, struniți de oarba stihie. Pentru cîteva zile, trei milioane de persoane – aproape jumătate din provincia Québec – au rămas fără căldură, apă caldă, iluminat, aici unde dependența de energia electrică este aproape totală. În regim de urgență, s-au organizat centre de găzduire pentru cei sinistrați.

A patra zi continuă  furtuna de gheață. În plus, trăsnete și fulgere ca în miezul verii. Azi ies din casă și, împreună cu prietenul meu, arhitectul Ovidiu Charena, mergem pe Mont Royal, un deal mai răsărit, acum devenit piramidă de gheață în mijlocul metropolei. Ținta noastră este Lacul Castorilor, un lac mic, unde vara chiar poți vedea castori, iar pe timpul iernii devine locul favorit al amatorilor de patinaj și săniuțe. Prăpăd și aici, nici țipenie de om. Copacii acoperiți de o groasă pojghiță par imense cristale Swarovski care înțeapă cerul într-o implorare divină. Facem cîteva poze pe care să le privim mai des, să ne obișnuim cu iadul, cel înghețat, cel cu smoală s-ar putea să aibă prea mulți clienți și să nu ne mai primească.

La întoarcere, Ovidiu intră în vorbă cu o fată care ducea în lesă un cîine. Ne spune că tocmai ieșise de la un centru veterinar care, pe lîngă asistență medicală, asigură și găzduirea animalelor de casă în cazuri deosebite: molime, catastrofe, perioada concediilor etc. Se pare că stăpînii iubitori și-au adus aici cîinii, unde au tot ce le trebuie, iar ei au rămas mai departe în casele neîncălzite. Sacrificiu voit din dragoste pentru animale.

E suficient să vezi în nesfîrșitele ierni canadiene, pe cărările troienite de zăpadă, săniile trase de atelaje de cîini (traîneau à chiens) prin pulberile fine, irizate, spectacolul feeric –  amestec de bucurie și iubire pentru acești prieteni ai omului. Într-o secvență memorabilă la un post de televiziune, am văzut o scenă plină de duioșie umană: un chien d’attelage mort înghețat în țarcul încropit pentru înnoptare, iar proprietarul era căzut în genunchi, zguduit de plîns.

Dintr-o carte a lui Petre Stoica, aflu că, în Scrinul negru, G. Călinescu, marele iubitor de cîini, are o catalogare inedită a semințiilor umane după un criteriu original: „Popoarele care aruncă cu pietre în cîini stau jos pe scara umanității”.

Am evoluat, domnule profesor! Mai nou, nu mai aruncăm cu pietre. Legăm cîinele de maşină şi îl tîrîm pe uliţele colbuite ale satului pînă ce bietul animal îşi dă obştescul sfîrşit...

Ăsta progres!

*

La începutul anilor ʼ90 lucram într-un „Service TV, Video, HI-FI”, din Frankfurt/Main, Germania. Era un atelier cu vreo 18 tehnicieni, între care doi alofoni: eu și un turc. Discutam de toate, în special despre problemele tehnice ivite pe parcurs. Colaborare și generozitate colegială fără limite. Cei mai mulți dintre ei erau pasionați de fotbal, mai ales înfocați susținători ai echipei Eintracht Frankfurt. Cultura, rar subiect de discuție, nu era prea agreată. Poate sînt interesați de geografie, mi-am zis.

N-am de lucru și îi întreb ce capitale au cîteva țări europene. Surpriză totală! Aproape necunoscute, majoritatea. Cel mai în vîrstă dintre noi, Manfred, lucra la montarea unui cap video pe un aparat. Ceva nu mergea, răsfoia nervos niște scheme electronice. Urma să plece în concediu, împreună cu familia, la Ibiza, în Spania. Îl întreb și pe el – mă mînca limba! – dacă știe unde este așezată geografic această insulă. Răspunsul, tipic german, m-a lovit peste bot: „Emile, eu trebuie să știu să montez și să reglez acest nou «cap video», asta-i urgența mea. Pilotul avionului va ști cu siguranță unde este Ibiza, asta-i treaba lui. Clientul meu nu-mi va pune întrebări din geografia Europei, el vrea să știe dacă aparatul e gata și funcționează. Profesionalismul este proritatea mea, nu interogațiile culturale ale unui român”.

M-am lecuit. În 30 de ani de exil, niciodată, pe unde am lucrat, nu am mai pus întrebări străine meseriei.

*

Ploaia mă surprinde pe o aglomerată stradă montréaleză. Intru în librăria Olivieri, librărie care are și o cafenea pierdută printre rafturile doldora de cărți. De pe o etajeră apropiată mesei unde m-am așezat iau o carte pe care o răsfoiesc în timp ce beau cafeaua. Procedură interzisă, dar român fiind... Este cartea lui Michèle Sarde, intitulată Vous, Marguerite Yourcenar. La passion et ses masques, Édition Robert Laffont, 1995. Despre scriitoarea care constituia subiectul acestei biografii nu știam mare lucru. Citisem numai Memoriile lui Hadrian pe vremea cînd eram în țară. Răsfoind cartea, aflu lucruri interesante despre celebra autoare.

Prima mare dragoste (de fapt, a doua după Michel, cea din tinerețe) a fost André Embiricos, omul care încarna idealul intelectual și uman, pe care l-a întîlnit în 1933. Era născut în 1901, la Brăila, în România. Tatăl său era originar din Andros, din Ciclade, bogat armator, cosmopolit și cultivat. Mama lui era pe jumătate rusoaică. În anul 1902, familia Embiricos se instalează la Ermoupolis, apoi în anul 1908 se mută la Atena, unde tatăl său fondează o societate de transport maritim la Pireu.

André, în anul 1919, se înscrie la filozofie la Universitatea din Atena, iar în 1920 studia economia la Lausanne. Din 1921 se află la Londra, la Byron Steamship Co. Ltd., societate a tatălui său și a unchiului său Michael.

În același timp, studiază filozofia la Kingʼs College. În 1925 face un voiaj la Ierusalim. Părinții lui se despart, iar el ajunge la Paris. În 1929 îl întîlnește pe André Breton și începe să simpatizeze cu suprarealiștii. Se specializează în psihanaliză.

Marguerite Yourcenar, după excursiile la Marea Neagră și Marea Egee, recunoaște influența benefică a grecului: „El m-a ajutat să regăsesc Marea lui Hadrian, Marea lui Ulysse, a lui Kavafis”. Marguerite se obișnuise să înoate goală, era una dintre plăcerile pe care nu și le refuza la contactul cu apa mării. Se despart, iar Embiricos moare în 1975. Pentru Memoriile lui Hadrian primește premiul „Femina-Vacaresco”, în 1952, premiu de care nu aveam cunoștință.

Eugen Ionescu a fost singurul academician care s-a opus intrării lui M.Y. în Academia Franceză. Misoginism sau o atitudine personală apropo de accesul femeilor în înaltele foruri culturale? Mister.

*

La o ediție a „Coupe Rogers”, un iubit turneu de tenis care se desfășoară în fiecare vară la Montréal –  alternanță anuală cu Toronto, fete/băieți –, am vecin de scaun un argentinian. Intrăm timid în vorbă prin cîteva uzuale banalități de început: vremea, pasiunea pentru tenis, pronosticul pentru meciul ce va urma etc. Îi mărturisesc admirația mea pentru J.L. Borges, ilustrul său compatriot, despre care nu știa prea multe, iar dacă tot sîntem la un meci de tenis, el îmi povestește cîteva istorioare hazlii a căror eroină este cunoscuta Gabriela Sabatini, o legendă a tenisului feminin sud-american. Îl chestionez pe tema Țiriac/Vilas, apropo de impresionanta carieră a jucătorului argentinian, jucător care nu a uitat niciodată aportul lui Țiriac. Și, că tot vorbeam de glorie, iar Roger Federer intra pe teren în aplauzele publicului, îl întreb dacă jucătorul elvețian este cunoscut de către argentinieni. Îmi spune că este foarte cunoscut și iubit. Și în Patagonia? îl întreb într-o doară.

Chiar mai mult, îmi răspunde zîmbind, îl cunosc chiar și „chiriașii” Cimitirului Național Recoleta! Ce ți-e și cu gloria…

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: Jorge Luis Borges (wikimedia commons)