Cu trei zile înainte de sfîrșitul anului, mi-am dat seama că nu mai văd deloc bine de aproape. Brusc, la distanță de cîteva minute, literele de pe ecranul mobilului sau din cartea pe care tocmai o terminasem de citit deveniseră duble, în ceață. Mi-am făcut rapid un control de specialitate și am aflat un lucru banal: ochii mei au început să îmbătrînească și trebuie să port ochelari. Am fost surprins pe moment și am acceptat cît de cît situația.
Nu-i dramă, nu-s nici primul, nici ultimul ochelarist, foarte mulți oameni sînt așa din copilărie – m-am consolat. Mi-am luat ochelarii, mi-am făcut niște selfie-uri, am rîs de cum arăt, de cum văd 3D ecranul laptop-ului, de cît de mare e fontul tuturor cărților și părea că am trecut imediat peste.
Șocul a venit cînd m-am apucat să scriu articolul pentru Dilema veche pe care îl promisesem. Am vrut întîi să pun în pagină concluziile mele de tată recent, așa cum aveam de gînd inițial, cînd m-am angajat să particip la Dosarul despre schimbare. N-am putut trece de cîteva rînduri.
Am renunțat la poveștile despre Mira și am încercat să scriu orice cu cap și coadă.
Mi-am scos și mi-am șters de zeci de ori ochelarii, i-am împins spre frunte cu arătătorul stîng și cu cel drept, am pus brațele lor pe rînd în gură, așa cum am văzut că fac persoanele cu experiență. Nu s-a legat nimic ore întregi, pînă acum, pînă cînd a devenit limpede că nu sufăr de vreun writer’s block, ci că înșiși ochelarii sînt problema. Bref, nu că nu-s încă obișnuit, nu pot aproape deloc să gîndesc și să mă exprim coerent cu ei la ochi. Simpla lor prezență pe față mă sufocă, mă isterizează. Parcă un străin enervant insistă să-și bage nasul în ceea ce scriu.
„Păi, vezi, dragă? Deja se leagă. Ține firul!”, zice străinul.
„Care fir, tataie?”, îl întreb.
„Filozofează despre esența schimbării.”
„Mă tem că pentru asta trebuie să-mi las și barbă.”
„Vezi, așa sînteți voi toți ăștia, tinerii. N-aveți nimic sfînt. Luați totul la mișto!”
„Hai, nu te supăra. De curiozitate, dacă tot m-ai stîrnit: zi-mi care-i esența schimbării.”
„Modul în care negociază omul cu aceasta atunci cînd se întîmplă...”
„Aoleu! Deja casc!”
„...și consecințele acceptării sau respingerii schimbării asupra puterii de a merge mai departe.”
„’Ai de viața mea!”
„Atunci spune tu, deșteptule, opinia ta despre schimbare!”
„Mi s-a acrit de opinii. Am citit atîtea opinii în ultimul an încît, dacă doar simt că începe cineva să-și exprime o opinie, nu contează despre ce, îmi vine să mă urc pe pereți! Mă uit mai cu drag și interes la pozele lui cu mîțe, vacanțe și copii de pe Facebook. Opinii și iar opinii, unu’ n-ar spune că n-are nici o opinie!”
„Adică vrei să-mi zici că tu nu mai ai nici o opinie despre politică, economie, fotbal, pandemie, cultură, munca de acasă, bugetari și privați, bicicliști și șoferi, despre purtatul măștii, vacccinare și schimbare, în general?”
„Ba chiar am prea multe. Dar m-am săturat și de ale mele ca de mere pădurețe!”
„Și cum vrei să trăiești tu, nenicule, fără opinii?”
„Simplu: cred că o să le păstrez pentru mine măcar pentru o vreme.”
„Toată viața ai vorbit încontinuu, ba te-ai băgat și peste alții cu părerile tale. Să nu-mi spui c-o să taci de-acum înainte!”
„Evident că nu. Dar acum nici nu-mi vine măcar să înșirui pe scurt schimbările din ultima vreme. Doar vreau să fug de laptop.”
„Sincer, crezi că te scoți de un articol inventînd un dialog cu mine?”
„No way. Sînt conștient că-i penibil. Dar altceva n-am putut scrie cu cap și coadă purtînd ochelari.”
Îmi scot ochelarii și mă opresc. Îi șterg meticulos cu laveta și îi pun în tocul special primit la pachet. Sper să mă obișnuiesc cumva. Și că nu mi-au pus ăștia – cum pare – un cip în ei.
Și fug.
Florin Lăzărescu este scriitor și scenarist. Cea mai recentă carte a sa este Întîmplări și personaje, Editura Polirom, 2015.
Foto: flickr
