„Fac ce vreau aici, în cartier!“ îmi spunea deunăzi un copil de 12 ani. „A înnebunit profesorul. Acum ne dă şi de citit. De parcă n-ar fi de-ajuns televizorul şi computerul!“ se arăta indignată o fetiţă de aceeaşi vîrstă. „Ce aia a mea vrei? Ia mai du-te-n pisici!“ îi striga un copil suav, de vreo 6 ani, unui tovarăş de joacă. Toate cele trei exclamaţii reţin în ele atît elemente ale mediului privat, cît, mai ales, ale celui public. În primul caz, este evidentă influenţa „găştii“, a nevoii de a însemna ceva într-un grup de copii, dar se poate ghici şi un părinte autoritar, slab educat, pentru care legea nu prea contează. În cazul fetei, e vorba atît de o anume frondă, cît şi despre tipul de educaţie primit anterior: în faţa televizorului, a computerului şi foarte rar – sau niciodată – în bibliotecă. Iar băiatul de doar cîţiva ani care înjură nu din fascinaţie pentru exprimarea interzisă, ci din obişnuinţă, e evident sub influenţa unui adult pentru care vorbirea colorată e o constantă. Oare unde sînt cei şapte ani de-acasă în exemplele de mai sus? Cum arată ei, mai există sau sînt o simplă expresie care ţine de o realitate vetustă, şi nu de lumea în care trăim?

La oraş (şi mai puţin la sat), în mod ideal, copilul creşte în familie pînă la 3 ani, după care trebuie înscris la grădiniţă. Educaţia preşcolară începe aşadar mult mai devreme decît în trecut şi are un rol foarte important pentru evoluţia şcolară ulterioară. Dar, în condiţiile în care concediul mamelor este de doar doi ani, cum se acoperă anul de tranziţie? Cine are grijă de micuţul care se află în plin proces de descoperire a lumii? Răspunsul nu mai este neapărat „bunica“, fiindcă modelul tradiţional de familie e tot mai desuet, ci mai curînd „bona“. Or, bona nu e responsabilă de viaţa interioară a celui mic, nu trebuie să fie cultivată, nici empatică, ci doar atentă la cele exterioare: igiena, mese regulate, plimbarea în parc etc. Serviciile bonei de obicei nu se sfîrşesc odată cu începerea grădiniţei, copiii avînd parte de ceea ce se numeşte „program scurt“. (În alte ţări europene nu există decît program lung, adică în acord cu orele de muncă ale părinţilor. În Germania, de pildă, şcolile şi grădiniţele se deschid la ora 6 dimineaţa – deşi programul de predare începe după ora 8 – şi se închid la 18. Părinţii nu trebuie să cheltuiască suplimentar şi să recurgă la cine ştie ce supraveghetori pentru a-şi creşte copiii adecvat.)

În configuraţia descrisă pînă acum, a creşte şi a educa un copil în România nu e deloc uşor. Dar doi? Dar trei? Cum poţi fi excepţia de la regula – consemnată în statistici – care arată că ocupaţiile principale ale copilului de azi sînt televizorul şi computerul? Prin urmare, parte a educaţiei lui vine prin canale agresive de desene animate, posturi de televiziune indecente, ziare cu imagini obscene, jocuri video sau filme cu grad ridicat de violenţă. Lumea adulţilor de azi este urîtă, destructurată şi deloc atentă să-şi apere copiii. Iar cei şapte ani de acasă sînt, fără nici o îndoială, istorie.

Şcoala este un alt vector de educaţie, care ar trebui să limiteze şi să echilibreze întrucîtva aceste tendinţe. În cel mai bun caz – şi mă refer aici mai ales la şcolile private – reuşeşte să o facă. În general însă, din foarte multe motive care ţin nu doar de puţinii bani care susţin învăţămîntul, ci şi de structura lui generală, de la programe supraîncărcate la profesori demotivaţi, prestigiul şcolii e şi el tot mai scăzut. Iar instituţia în sine pare tot mai anacronică şi mai puţin atrăgătoare.

Conform evaluărilor internaţionale, cele mai performante sisteme de învăţămînt sînt cel finlandez, urmat de cel chinez (n-are rost să ne întrebăm unde se află ţara noastră, fiindcă poţi să ai cîţiva olimpici de excepţie şi totuşi să te situezi în coada clasamentelor). Poziţia autoritaristă a chinezilor nu cred că poate fi un model. Dar cea nordică, în ciuda diferenţelor de calitate a vieţii, poate că da. În Finlanda, nu doar părinţii şi şcoala sînt răspunzători de educaţia unui copil, ci fiecare adult în parte, de fapt, întreaga comunitate. Politeţea este o valoare, respectul faţă de celălalt la fel, limbajul şi comportamentul adecvate contează, iar a-ţi face bine treaba (fie că rezolvi nişte teme, dirijezi traficul sau vinzi în supermarket) este un principiu. Şi toate acestea, oricît de nerealist ar părea, se reflectă în timp şi în conturile din bancă.

Civilizaţia actuală este pînă la urmă o consecinţă a educaţiei şi a omului educat. Doar cei care gestionează banul public şi care dau cele mai mici fonduri pentru educaţie uită sistematic asta.

Ioana Nicolaie este scriitoare şi profesoară la Şcoala Little London şi Şcoala „Hermann Oberth“ din Bucureşti.