⬆
cei 7 ani de-acasă
Copilul superhero
De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, trebuia să fie un soi de păpuşă vie.
O generaţie inteligentă, dar săracă emoţional
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Cine ne mai educă
„Fac ce vreau aici, în cartier!“ îmi spunea deunăzi un copil de 12 ani. „A înnebunit profesorul. Acum ne dă şi de citit. De parcă n-ar fi de-ajuns televizorul şi computerul!“ se arăta indignată o fetiţă de aceeaşi vîrstă. „Ce aia a mea vrei? Ia mai du-te-n pisici!“ îi striga un copil suav, de vreo 6 ani, unui tovarăş de joacă.
Timpuri moderne
Cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici, cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.
„Fericirea“ noastră
Ideea de împlinire, a multora dintre noi, include pe lîngă carieră şi copiii. Cîtă fericire trăim atunci cînd printre noi, lîngă noi vine un copil! Cu timpul, însă, simţim nevoia de a oferi această fericire şi altora. Aşa că aducem în viaţa copilului bone, meditatori, consilieri şi alte persoane capabile şi performante în modelarea fericirii noastre.
O educaţie ca la carte
E greu să creşti un copil? „Foarte, foarte greu“, vor răspunde toţi cei întrebaţi, pe un ton grav, eventual însoţit de un oftat trist. „Foooarte greu, e cel mai greu lucru. Ehe, cîte sacrificii nu face un părinte… Cea mai grea meserie e meseria de părinte…“
Nu răspund la SMS...
„Bună ziua! Luaţi loc, cei care v-aţi ridicat!“ spun la începutul orei, aproape din obişnuinţă, de la un timp nu mai sesizez nici eu ironia. Am în minte filmele americane, în care toată clasa, oricît de refractară, se ridică la intrarea profesorului. Aveţi dreptate, nu se ridică toată clasa pe pupitre, ca în Cercul poeţilor dispăruţi.
De la acelaşi nivel
Orice discuţie pe care o am cu un copil este la acelaşi nivel. Adică mă aşez lîngă el pe un scăunel vecin, mă aşez în genunchi. Niciodată nu vorbesc cu ei din picioare pentru că egalitatea (cel puţin la nivel fizic) îl ajută pe copil să fie mai deschis, iar discuţia este mai fluentă.
Cum se strică o serbare
Simţisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuşi şi bone, în sala de clasă cu scaune şi mese pitice şi planşe cu scene din poveşti pe pereţi, începusem să-i scot hainele groase de iarnă şi s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că şi-a învăţat poezioarele.
Mi se spune Bunicu’
Se pot spune multe despre noi, bunicii. În primul rînd, că sîntem din ce în ce mai mulţi. Pe cînd trăiam în peşteri nu ajungeam să ne vedem nepoţii, pentru că ne sfîrşeau de tineri bolile, animalele sălbatice, sau ne dădea cu o piatră în cap neanderthalianul sau cromagnonianul din vecini, cînd era flămînd.
Bătaia nu mai e ruptă din rai
Pentru a afla mai multe despre cei 7 ani de acasă, le-am adresat unor părinţi de copii preşcolari, care lucrează în diferite domenii, următoarele întrebări: 1. Pe ce se bazează comunicarea cu copilul tău?
2. Care sînt pedepsele pe care i le aplici copilului, atunci cînd greşeşte, şi care sînt recompensele?