Inepuizabil meci, Franța-România: mă machiez mult mai puțin, mă urc pe tocuri mai rar, vorbesc în șoaptă în metrou, mănînc salată de andive, portocale și cubulețe de cantal, desfac stridii, mă fac avocatul diavolului tot timpul, mă uit din partea cealaltă, totul poate fi pus în dezbatere, Dumnezeu e afacere de alcov, am icoane în casă, n-am cruciuliță la gît, las mașinile să se intercaleze și mi se pare normal, semnalizez stînga-dreapta, nu vorbesc românește în metrou, mă uit în DEX, citesc poezie românească, caricaturile sînt legitime, migranții sînt legitimi, Fienkielkraut e legitim, Régis Debray e legitim, republica e legitimă, valorile ei sînt legitime, laicitatea e legitimă, școala poate face minuni, cultura e luxul cel mai necesar, merci e un tic, am accent, să spun de unde, cine sînt, sînt o pată de sînge care vorbește, în loc de creier am un manuscris boțit, locuiesc pe o piatră albastră, la o margine de univers, nu mă duc la teatru în blugi, în dulap am haine de Revelion, cînd iau metroul am o carte cu mine, strîng toate pliantele de la muzee, am stat nouă ore la rînd ca să votez, la Paris, am epuizat cadourile de ceramică, vinul românesc nu e cel mai bun din lume, românul nu e buricul pămîntului, românul e poet, de ziua națională am făcut pîrjoale, chiftele, turtișoare, birjoale, piftele, perișoare, nu știu cum se traduce nevolnic, nu știu cum se traduce le fond de lair (est frais), limba pîlpîie ca un pom de Crăciun, vorbesc în dubloane, ciel și văzduh, espoir și nădejde, victoire și izbîndă, esprit și duh, harta Parisului pîlpîie ca un joc din copilărie cu circuite pe dedesubt, pe sub podurile Senei trec poeți tragici cu dublă cultură, Cioran n-are placă pe 21 Rue de l’Odéon, Eugène Ionesco, notre roumain national, are numele gravat pe cantul scenei în Teatrul La Huchette din Cartierul Latin, pe 1 ianuarie la ușă nu vin copii cu sorcova și buzunare pline de orez, nu ninge, cîinii nu latră, cocoșii nu cîntă cocorico, numai italienii fac gură mare în metrou, e prea liniște, prea aseptic, prea politicos, e prea balcanic, prea plin de gunoaie, prea scorojit, prea sus cerul, prea jos, în Franța nu bat la ușa vecinilor să împrumut răzătoarea, fac mămăligă, Sena curge printre cărți, Bahluiul curge prin vene, Franța laică mă convertește la, cred, singurul gen literar veritabil, romanul, România dreptcredincioasă mă readuce pe calea cea dreaptă, cred în poezie, singurul gen literar tout court, am cărți de autori români în dublu exemplar, unul în română, altul în franceză, „Ninge. Toată copilăria mea urcă la suprafața conştiinţei. Ieri, la piață, am auzit acest dialog: E frig. N-are nimic. Numai să nu ningă. Hotărît lucru, nu sînt de aici”, cu vorbele lui Cioran lîngă mine, aștept bulgări de acasă, je suis d’originalité roumaine, nu te-ai schimbat deloc îmi spun, gentili, foști colegi de facultate, de oraș, de țară, cînd ne mai zărim din an în Paști, sigur că vreau să-i cred, suprem compliment, între două limbi, între două țări, între două vîrste.

Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte este Viața pe Facebook. Dau like, deci exist, volum pe care l-a coordonat și care a apărut la Editura Polirom, în 2020.