Trebuie să admitem, dacă ne-amintim de vremurile de dinaintea lui ’89, că bărbatul socialist era condamnat, încă de la o vîrstă fragedă, la tehnică ÅŸi bricolaj. Într-o lume în care majoritatea covîrÅŸitoare a ÅŸcolilor ÅŸi liceelor erau de profil industrial, n-aveai cum să ajungi la vîrsta de 18 ani fără să fi pus mîna pe un ciocan, pe o bormaÅŸină sau pe o freză, fără să fi dat la pilă, să fi lipit cu letconul, să fi strîns bacurile unei menghine ori fără să fi sucit, măcar odată, capetele unei bucăţi de sîrmă. Astfel că rodul primei „pasiuni” impuse de sistemul de învăţămînt – mai înainte de descoperirea adevăratei vocaÅ£ii, oricare ar fi fost aceea – era, de obicei, un obiect de ordin tehnic, născut pe bancul de lucru al atelierului mecanic: un cuier, o agăţătoare din tablă, un umeraÅŸ din sîrmă. „Să ajungi om la casa ta ÅŸi să nu ÅŸti să baÅ£i un cui sau să repari o priză” – era definiÅ£ia eÅŸecului conjugal ÅŸi de viaţă pe care o fluturau întruna maiÅŸtrii atelierelor din ÅŸcoală. Căminul – ai fi putut crede – era un front al reparaÅ£iilor electrocasnice, iar familia – un permanent prilej de etalare a iscusinÅ£elor meÅŸteÅŸugăreÅŸti. ÎÅ£i imaginai ritualul nupÅ£ial al cuplului socialist ca pe un balet proletcultist cu parteneri mînuitori măieÅŸtri de ciocane, ÅŸurubelniÅ£e ÅŸi cleÅŸti.

Dacă, printr-o minune, reuÅŸeai să scapi de caznele tehnice ale învăţămîntului – cu ore lungi de atelier ÅŸi zile întregi de practică industrială –, cel mai tîrziu odată cu primele achiziÅ£ii (electro)casnice erai nevoit să-Å£i exerciÅ£i abilităţile tehnice. De la fierbător de apă ÅŸi aspirator, la autoturism ÅŸi locuinţă aveai de-a face cu bunuri precare, din categoria „lucru nou legat cu sîrmă”, care se cereau reparate încă din prima zi de folosinţă. Îndeletnicirea tehnică devenea vocaÅ£ie subită, talent nebănuit – pentru unii, sau coÅŸmar de zi cu zi – pentru mulÅ£i alÅ£ii.

În peisajul acestui ÅŸantier generalizat, sîrma era firul care te scotea din hăţiÅŸul necazurilor tehnic-gospodăreÅŸti. Colacul de sîrmă devenise, pentru bărbatul destoinic de tip nou, ceea ce era papiota pentru gospodina socialistă. Cu sîrma, ca ÅŸi cu aÅ£a, puteai cîrpi, stopa, drege sau petici aproape orice.

Folosirea cu prisosinţă a sîrmei ca remediu cvasiuniversal reiese dintr-o viziune aparte asupra actului reparaÅ£iei. Lucrul stricat era, îndeobÅŸte, obiectul spart, rupt, frînt, scindat în cioburi ÅŸi fragmente; iar reparaÅ£ia consta, în acest context, în punerea la loc, în reasamblarea, reunificarea, mai mult sau mai puÅ£in forÅ£ată, a elementelor disparate. Actul reparaÅ£iei era, în esenţă, „legarea la loc”… cu sîrmă, fireÅŸte: de cupru, fier sau aluminiu, moale sau oÅ£elită, izolată sau nu, după cum găseai prin casă sau prin vecini. „Ai cumva o bucată de sîrmă?” devenise strigătul de ajutor al bărbatului ajuns la ananghie tehnologică, aflat într-o pană de orice fel: antenă Radio-TV lipsă, siguranţă fuzibilă arsă, balama dezghiocată, furtun căzut de pe ÅŸtuÅ£, nasture pierdut, găici ÅŸi băieri rupte, scaune deÅŸelate, încuietori blocate – pentru a numi doar cîteva dintre vastele aplicaÅ£ii posibile.

O asemenea reparaÅ£ie presupunea descoperirea, mai întîi, a unui punct optim de fixare sau pătrundere a sîrmei, ori, în lipsa acestuia, crearea unuia, prin perforarea, bunăoară, a părÅ£ilor disparate – o operaÅ£iune riscantă, soldată adesea cu răni prin împungere, degete zdrobite, unghii smulse, mobile zgîriate ÅŸi proferări de blesteme. Urma, apoi, petrecerea sîrmei prin cele două părÅ£i ÅŸi fixarea lor prin sucirea, cu mîna, cleÅŸtele sau patentul, a laÅ£ului de sîrmă. Cei tipicari din cale-afară suceau capetele sîrmei, în plin elan reparator, cu rîvnă excesivă, pînă cînd firul torsionat ceda cu  plesnet scurt, vestitor de dezastru, ÅŸi obiectul depănat cădea jos ţăndări... ce furie, ce deznădejde; numai un om din Est poate înÅ£elege. Înjurătura era, de altfel, parte integrantă a îndeletnicirii reparatului: rezultatele precare, vătămările mai mult sau mai puÅ£in grave, pagubele colaterale – pe scurt, eÅŸecul înÅ£eles ca rupere a sîrmei – scoteau la iveală mînia proletară ÅŸi dintr-un violonist. Rezultatul unei reparaÅ£ii dura cît Å£inea sîrma. Pentru obiectul reparat, sîrma era firul vieÅ£ii.

Cînd obiectul care trebuia reparat avea un grad ridicat de sofisticare ÅŸi fragilitate ÅŸi nu putea fi găurit de-a dreptul, soluÅ£ia era „matlasarea”: cele două sau mai multe fragmente disparate se îmbinau ÅŸi se înfăşurau cu grijă, spiră lîngă spiră, de sus pînă jos, dintr-un capăt în celălalt, cu o sîrmă cît mai subÅ£ire ÅŸi flexibilă. Se crea un cocon metalic protector care dădea ansamblului, abia Å£inut laolaltă, un aer elaborat, elegant, indestructibil.

O categorie aparte de sîrmă era liÅ£a. Trefilate din cupru mlădios, de la grosimi cît firul de păr pînă la fracÅ£iuni mai mari dintr-un milimetru, firele de liţă erau lăcuite în diverse culori: roÅŸcat, verde, brun, albastru, de Å£i-era mai mare dragul să le ai în casă. Cu liÅ£a aveai acces la altă categorie de reparaÅ£ii, de la (re)bobinatul penelopian al motoarelor arse ÅŸi rulatul migălos al spirelor de bobină, pînă la împletirea de figurine năstruÅŸnice cu tentă artistică... altă ligă.

Dar doamna sîrmelor era, pentru cunoscători, sîrma de cupru argintat, din care erau făcute instalaÅ£iile electrice ale caselor vechi, de dinainte de război. PuÅŸtii radioamatori de la clasele de electrotehnică vorbeau de ea cu evlavie, ca despre vestigiul unei calităţi de mult apuse.

Åži astfel, pe măsură ce firul sîrmei se subÅ£iază ÅŸi metalul din care e făcută devine mai nobil, ne îndepărtăm de definiÅ£ia ÅŸi de aplicaÅ£iile recente ale sîrmei ÅŸi revenim la semnificaÅ£ia ei iniÅ£ială, din limba turcă, unde sîrma înseamnă fir de aur sau de argint, firet preÅ£ios folosit în pasmanterie.